Zeppelin

Andrei e numele personajului principal din Zeppelin. Gazetar, pasionat de istorie. Cîndva, la Universitate, student al unui „bărbat înalt, cu barba rasă și favorite stufoase” – student adică al lui A.D. Xenopol. De la acesta învață că istoria „e o sumă de fapte” care se împart, la rîndul lor, în „fapte de coexistență și fapte de succesiune”. [...] Ce relevanță are această distincție? O-ho: foarte mare! Nu am spus pentru a epata că paginile acestea care se referă la ce e istoria, la ce a spus și cum poate fi înțeles – prin ochiul literaturi – A.D. Xenopol reprezintă o cheie importantă pentru înțelegerea acestui roman. Cartea lui Adrian G. Romilă are aproximativ 220 de pagini – și invoc acest număr pentru a puncta, și din această perspectivă (oarecum) cantitativă foarte buna performanță literară a acestui autor: în atît de (relativ) puține pagini, Zeppelin atinge, survolează, adîncește atît de multe teme, idei, sensuri, sugestii, posibilități. Căci zeppelinul este, deopotrivă, modernitatea, privirea asupra tradiției, privire auctorială, lumea veche, lumea nouă, e pește, e sens, etică, distanță (dar nu foarte mare, nu atît de mare pentru a pierde detaliile – fiind ficțiune, detaliile posibile). Căci, „privită în lung, de sus, eventual dintr-un zeppelin, istoria, cu cele de crezut și cu cele neverosimile, îi părea o singură poveste”.

Am ajuns, cu alte cuvinte, la Zeppelin, un ro­man de aproximativ 220 de pagini despre (plus-minus cîțiva ani) intersecția dintre secolul al XIX-lea și secolul al XX-lea. Despre un orășel din Moldova, despre cî­teva personaje care populează acest oraș și care cresc foarte bine sub scriitura foar­te sigură a lui Adrian G. Romila, despre vigoarea cu care peste tradiție (ea însăși nu mai puțin solidă) vine modernitatea – de fapt, despre multe teme și subteme care se așază în tipul de istorie aparte și foarte generoasă pe care o poate face literatura de calitate în „fapte de suc­cesiune și fapte de coexistență”. Titlul – care numește un obiect ce va de­veni pregnant pentru comunitatea mol­davă mai sus invocată – dă seamă adecvat, fie și luat distinct, separat de orice alte referințe cu privire la roman, de stra­ti­ficarea generoasă a tematicii acestei cărți. Zeppelinul descinde în istoria posibilă pe care o scrie Adrian G. Romila la cumpăna a două secole importante și el e, în eco­nomia semantică a cărții, deopotrivă, mo­dernitatea, privirea asupra tradiției, pri­vire auctorială, lumea veche, lumea nouă, e pește, e sens, etică, distanță (dar nu foar­te mare, nu atît de mare pentru a pierde detaliile – fiind ficțiune, detaliile posibile).

Roman scris fără șovăire în cel mai adecvat stil, Zeppelin ne oferă pagini întregi de autentică reconstituire de epocă și, în același timp, o minunată parabolă a felului în care timpul metabolizează schimbarea, transformîndu-se în istorie.

Adrian G. Romilă insistă pe legăturile simbolice ce se împlinesc cînd simultaneitățile timpului se desăvîrșesc. El împinge istoriile în zone neguroase, le aglomerează și creează un suspans ce va fi compromis de analogii oricît de exagerate, dar care justifică aventura unor destine și justifică o teză. Nu-i lipsește lui Adrian G. Romilă nimic din arsenalul necesar. Știe să combine atmosfera cu descrierile, psihologia cu imaginile și, mai ales, introduce personajele cu naturalețe, la fel cum le și elimină.

Un tablou suprarealist și un narator deschis la experimente despre istorie și timp se înlănțuie într-o poveste despre Orașul împotmolit în nemișcare și tradiție, între secrete și anonimat. În Zeppelin, Adrian G. Romilă face o declarație de dragoste Orașului său, demonstrînd că nu există locuri în care nu se întîmplă nimic. Un roman alert despre obscuritățile istoriei neștiute, numai bun de prins într-un scenariu de film.

Aș zice, în continuare, că zeppelinul e simbolul unei lumi apuse (finalul unei belle epoque). Romanul e plasat tocmai la trecerea dintre două lumi (dintre tradiție și modernitate și orice alte dihotomii pe care vi le puteți închipui). Ar mai fi, desigur, și alte aspecte care ar merita discutate, cum ar fi faptul că fiecare capitol poate fi citit ca o poveste de sine stătătoare. Aș mai menționa, bineînțeles, și trucul postmodern pe care îl pune la bătaie (cartea e, în fond, o metaficțiune istoriografică), însă cele trei aspecte discutate mai sus mi se par a fi, totuși, ceva mai importante. Nu e greu de văzut, rezumînd, că, fiind un simbol tripartit (simbol al memoriei; alegorizarea perspectivei narative; reprezentarea unui fin de siècle), Zeppelinul rămîne o poveste interesantă fiindcă nu vorbește, pur și simplu, despre un mister al uriașilor (indiferent cum am interpreta această categorie), ci, mai curînd, despre cum toată istoria (personală sau identitară; familială sau comunitară; religioasă sau culturală) e făcută din enigme, pe de o parte, și din povești, pe de alta.