De ce este România astfel? Avatarurile excepţionalismului românesc

Fiind antropolog, mi-e greu să fac astfel de generalizări. Prefer să le relativizez oarecum. Pe de o parte, repet, să nu uităm că România Mare are doar 100 de ani! Toate aceste caracteristici culturale se construiesc pe perioade lungi, se acumulează de-a lungul timpului. Din acest punct de vedere, spațiile culturale au existat înaintea națiunilor. În anumite privințe, sîntem asemănători cu cei din spațiul balcanic, de pildă, pentru simplul motiv că am conviețuit aici de multă vreme. Ardelenii și bucovinenii sînt puțin diferiți pentru că au fost în alt spațiu cultural. Mai departe. Pretutindeni în lume, agricultorul și ciobanul au culturi, civilizații diferite. E cea mai mare diviziune socială a muncii, ca să spun așa, din neolitic, și care se vede pînă în ziua de azi. (...) Sîntem probabil cea mai longevivă societate țărănească din Europa. O societate încă masiv rurală și agrară: o jumătate din România trăiește în sate și o treime este activă în agricultură. Aceste caracteristici ale unei societăți țărănești, că ne place sau nu, că le prezentăm triumfalist sau mizerabilist, marchează specificitatea României, particularitatea ei. Celelalte societăți din Europa s-au transformat cu mult timp în urmă. E bine să realizăm de unde am pornit: de la această societate țărănească, societate care, iată, abia acum este în destrămare. Chiar și cei obsedați de decalaje ar trebui să privească și la drumul uriaș pe care l-am parcurs în ultima sută de ani, nu doar la faptul că încă n-am ajuns acolo unde au ajuns societăți care au luat-o pe acest drum cu mai multe secole înaintea noastră.

Iniţial, a fost această idee a unei replici. A fost ideea lui Daniel Dăianu, apărută spontan, la o întîlnire pe stradă: ce-ar fi să? Însă mi s-a părut – cel puţin după trecerea momentului fierbinte – că ar fi lipsit de substanţă. Din această intenţie a dospit ideea unei cărţi mai aprofundate, care să meargă dincolo de o simplă reacţie polemică sau critică. Volumul este și o replică – mă scuzaţi – la adresa presei, a unor simplificări mediatice care văd că inflamează tot mai mult întreaga lume, de genul: asta este în ADN-ul românului. Dacă te iei după presă, în ADN-ul românului este numai ceva foarte rău, incurabil. Nu ne dăm seama că acesta este cel mai pur rasism de secol XIX, doar că este auto-rasism: noi sîntem acum propria victimă a unui rasism de care nu sîntem conştienţi. Ceva nu e în regulă cu acest gen de abordare. De aici necesitatea de a atrage atenţia ce nu este în regulă, din punctul nostru de vedere, şi de ce nu este în regulă.

După cum am spus deja, nu există „altfel” și „astfel” de sine stătători. Acest „astfel” la care mă refer eu nu este deci o negație a lui „altfel” despre care vorbește Boia: ar fi însemnat să fac exact același lucru, doar că întorcînd vesta. „Astfel” este deci doar expresia retorică, inevitabil forțată într-un context evident polemic, a unei schimbări dezirabile de perspectivă: hai să nu ne mai considerăm doar iremediabil de altfel, să privim și la astfel, la ăst fel în care sîntem, căci, vorba dragei Irina Nicolau: «Niciodată nu-i aşa, ca să nu fie cumva». Poate că titlul corect ar fi fost „Pe urmele cumva-ului românesc”…