Pereţi subţiri

Viața, așa cum e ea. Comunitate, iubire, dramă, ratare, realizare, totul este cuprins între coperțile acestei mici cărți scrise cu suflet și atenție, fără judecăți de valoare, doar viața, așa cum e ea.

Între pereții cei subțiri ai blocului se acumulează varii tensiuni: jindul după statut social vs comodificarea locativă; obiceiurile de periferie (tradiționalismul importat din ruralitate și suburbii) vs distincția centrului de capitală; generațiile care au îmbătrînit în bloc vs cele care abia au început să-l locuiască. Schimbările de regim politic nu sînt ignorate, ci sugerate subtil, fără patimă, ca niște anotimpuri mai lungi la care se adaptează în mod firesc toți deopotrivă: proletariat burghez, mică intelectualitate lumpen („dăscălime”, cum ar fi zis ILC), tineret boem, precum și – new entry – corporatiști cu viză de flotant, care au prins gustul vieții prospere, dar care suportă greu exploatarea noilor industrii. Pereți subțiri are potențialul unei cărți-cult, dintr-acelea care ațîță curiozitatea cititorilor și îi îndeamnă să-i cerceteze contextul, să reconstituie traiectoriile personajelor, să patrimonializeze spațiul acțiunii. Un imobil livresc, un misterios „bloc-bojdeucă”, sortit parcă special pelerinajelor detectivistice, pe undeva prin cartierul-grădină care tinde să devină dublul polar al Centrului Vechi – iată o destinație de turism cultural la care putem visa.

Cea de-a cincea carte a Anei Maria Sandu e, înainte de orice, o poveste despre timp, reluată cînd cu încetinitorul, cînd cu repezitorul, cînd cu gros-planuri, cînd cu focalizări pe anumite gesturi şi personaje. Există, în carte, un timp al „blocului cu patru etaje” care deschide panoramic cartea şi cîte un timp – segmentat sau continuu, trecînd dintr-o secvenţă într-alta – al fiecărui personaj; avem timpii simultani ai colocatarilor şi timpii divergenţi ai cuplurilor care se fac şi se desfac în interiorul acestei fiinţe vii care e blocul din Strada Armaşului, spaţiu precar separat de pereţi poroşi şi de un ciudat efect de pîlnie care creează o nedorită intimitate. […] Ana Maria Sandu a ales însă un titlu diferit de titlurile (povestirilor) din volum poate şi pentru că accentul esenţial e pus astfel pe vasele comunicante din micul spaţiu aflat în centrul Bucureştilor, pe zidurile (în fond) inexistente, pe valvele comunicante ale unui organ care, cu timpul, pulsează simultan în toate spaţiile lui.

Sigur, acesta a fost un joc. Poate că, în fond, unul copilăresc, unul care merită de fapt o echivă în cazul cărții doamnei Ana Maria Sandu. Fiindcă, în judecata (făcută despre un autor sau o autoare de literatură) care este subîntinsă de tentația de a vedea și de a numi „cu cine seamănă”, „a ce aduce”, „a ce sună”, în cazul de față răspunsul este de fapt unul foarte la îndemînă: sună a literatură de foarte bună calitate. Suna a imaginație dovedită de prozator pur sînge. Sună a abilitate de a înțelege, rafinat, lumea și oamenii și sună a talent remarcabil de a spune povești, de a face, în cîteva pagini doar, portrete memorabile de oameni. Sună foarte bine, de fapt, proza pe care o face doamna Sandu. Impresionant de bine.

Al patrulea volum de proză al scriitoarei Ana Maria Sandu reunește 17 povestiri dintr-un bloc cu patru etaje din București. Viețile personajelor comunică prin pereții subțiri. Intimitatea devine fluidă, destinele se intersectează, apartamentele au propriile istorii, cuplurile își trăiesc ritualurile sub ochii celorlalți.