Viață

Autobiografia lui Keith Richards (pentru ăia tineri: chitaristul de la Rolling Stones) e una dintre cele mai fascinante cărți pe care le-am citit vreodată. Pe de o parte, e o lungă înșiruire de excese. [...] Și pe de altă parte, cartea arată (fără s-o zică explicit) de ce Rollingii sînt cea mai mare formație din toate timpurile: pentru că nu doar au iubit muzica, ci au și muncit ca niște animale pentru succes: ierni în care băieții din trupă nu-și plăteau gazul, ci curentul (de care aveau nevoie ca să asculte și să facă muzică), mii de ore de repetiții, dorința de a învăța orice despre muzică de la oricine (de la un bunic bețiv la cei mai mari chitariști de blues, la niște rastafari ultraviolenți). Probabil că cel mai tare moment e ăla în care Richards povestește cum n-a dormit timp de nouă zile, plin de toate drogurile cunoscute omenirii, timp pe care l-a petrecut cîntînd, compunînd, înregistrînd. Și mirîndu-se (putin mîhnit) cum de ceilalți oameni dorm din cînd în cînd, în loc să-și petreacă timpul făcînd muzică. Cam trebe citită, indiferent de părerea cititorului despre Rollingi. Rupe.

Despre Viaţă (Ed. Polirom, 2017), de Keith Richards, se spune că ar fi cea mai citită autobiografie a tuturor timpurilor. Ca un mare povestitor, chitaristul de la Rolling Stones îşi rememorează trecutul cu minuţiozitatea unui ceasornicar. Evenimentele se înşiră într-un ameţitor vîrtej, din Dartfordul copilăriei, cu mlaştinile lui, cu sărăcia de după război şi primele acorduri la chitară, pînă la marile scene ale lumii şi grandioasele turnee, în maşini burduşite de droguri şi alcool, iar amintirile acestea au un farmec nebun, căci le aşterne pe hîrtie chiar starul despre care legenda spune că şi-a tras pe nas propriul tată, după ce acesta a fost incinerat. Dacă vorbim depre cariere de mare succes, iată o carte cum nu se poate mai potrivită.

Cartea e, într-un fel, o istorie esenţială, vie, a spiritului rock and roll. Sau o biografie de tip Bildungsroman. Sau o traducere autentică a sloganului Sex, Drugs and Rock’N Roll. Din orice parte ai privi, e o naraţiune fluentă a cuiva pe care-l ştii ca vedetă şi îl descoperi în savoarea sa de copil rebel al VIEŢII. Tipul fioros de pe coperta cărţii (totuşi, mai puţin fioros decît pe coperta ediţiei originale!), chitaristul uneia dintre cele mai celebre trupe de rock a tuturor timpurilor, angrenat în nenumărate scandaluri sexuale sau legate de droguri, reuşeşte să ne arate acea parte a personalităţii sale pe care n-a părăsit-o niciodată: copilăreala ca stare rebel-creativă, cu ale ei curiozităţi infinite şi sincerităţi incomode. Energia copilului răzvrătit îl conduce pe Keith Richards pe drumul său muzical, dar tot ea e vinovată pentru accidentul din insulele Fiji, cînd ditamai starul pică de pe o cracă. De altminteri, cartea e scrisă cu mult umor, ceea ce salvează, adesea, povestea de insipiditatea clişeelor din viaţa unei vedete rock. Iată o mostră care dezvăluie laboratorul muzical al tandemului Richards-Jagger (relatată de Jim Dickinson): „Procedau aşa: Keith venea cu nişte cuvinte pe care le gemea şi le mormăia. Cineva l-a şi întrebat pe Mick: «Pricepi ceva?». Iar Jagger s-a uitat la el şi i-a răspuns: «Evident». Ziceai că-i un fel de traducător”. Dincolo de comicul de situaţie, scena scoate la suprafaţă acea chimie mirifică între doi muzicieni care se cunosc de mult şi îşi transmit vibraţiile creative prin coduri numai de ei ştiute.

Pe copertă, sub titlul Viață, scrie: „Cea mai citită autobiografie rock a tuturor timpurilor”. Numele autorului, Keith Richards, justifică insertul publicitar. Nu știu dacă afirmația are acoperire în tiraj, dar volumul se citește pe nerăsuflate. Plăcerea lecturii vine mai puțin din fapte, cît din stilul în care sînt povestite. Oricine ascultă rock de nişte decenii are habar de multe amănunte din istoria celei mai mari trupe a genului: Rolling Stones. Fondator, chitarist principal, coautor al celor mai cunoscute piese din bogatul repertoriu, Keith (Keef, cum ii spuneau cei din familie și cum își semnează scrisorile către ei) e un personaj pe care – înfățișat într-un roman, un film sau altă ficțiune – toată lumea bună a criticii l-ar considera neverosimil, exagerat etc. Este aproape incredibil ce fel de viața a trăit acest – pînă la urmă – om talentat, norocos, sîrguincios, rebel, violent, tandru, ironic, deschis către prieteni, sarcastic față de lichele, familist și amant de complezență în egală măsură, bețiv și consumator de droguri doar fiindcă aceste substanțe au constituit combustibilul necesar funcționării. Pentru ce funcționa Keith Richards? Doar pentru tipul de muzică încă socotit de unii diavolesc: rock-and-roll.

Keith Richards, Viaţă (traducere de Veronica D. Niculescu şi Lucian Niculescu, Polirom, 2017) este, probabil, „cea mai citită autobiografie rock a tuturor timpurilor”, aşa cum scrie pe copertă – în mod cert este cea mai elogiată, căci a avut parte de o presă extraordinară. Şi pe bună dreptate. Keith, chitaristul supravieţuitor al unei mari trupe supravieţuitoare, scrie aşa cum cîntă, cu pasiune, adevărat, fără să-i pese de nimeni şi nimic altceva în afară de rock`n roll, livrînd milioane de poveşti, uluitoare şi memorabile precum riff-urile sale. Iată un fragment, fireşte, despre droguri: „Sistemul naţional de sănătate se înfiinţase recent şi funcţiona o minunată reglementare bizară: un junkie care se înregistra oficial la medic ca dependent de heroină primea nişte pilule mici cu heroină pură şi nişte fiole cu apă distilată ca să se injecteze. Bineînţeles că orice narcoman susţinea că-i trebuie doză dublă. Odată cu heorina primeai însă şi o doză de cocaină, în ideea că zăpada neutralizează efectul smacului şi-i poatre transforma pe drogaţi în cetăţeni de nădejde. Evident că heroinomanii îşi vindeau cocaina. După ce pretindeau o cantitate dublă de heroină, aveau de vînzare cocaină. Minunată escrocherie! Abia după abrogarea acestui program, Marea Britanie a înceut să se confrunte de-adevărat cu problema drogurilor. Atunci am avut de-a face pentru prima dată cu cocaina pură, farmaceutică, direct din flacon. Pe etichetă scria «cristale pure aerate» şi dedesubt era un craniu cu oase încrucişate, cu menţiunea «otrăvitor». O etichetă minunat de echivocă. Aşa ne-am apucat. Aşa a început. Aşa se face că toţi sfîrşeau prin a se lipi de cîte un junkie. Şi dacă astăzi încă mai sînt în viaţă este , probabil, pentru că mă limitam, pe cît posibil, doar la substanţă pură, de cea mai bună calitate. Cînd am început eu să iau droguri, totul era pur, pur, absolut pur. Nu trebuia să-ţi faci griji că-s îndoite cu cine ştie ce şi să te cobori la toată mizeria din stradă. Pînă la urmă am decăzut rău de tot. Rahaturi mexicane. Dar iniţierea mi-am făcut-o efectiv cu crème de la crème.”