Downshifting

Cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut ritmul frazelor, şi mi-a fost clar că el chiar simte literatura, ştie cum să-şi structureze frazele astfel încît să le păstreze alerte şi neplictisitoare. Nici povestea nu este de dat la o parte. Mihai, publicitarul lui, un tip fără realizări în afara jobului (unde este foarte apreciat şi îşi umple dosarul de diplome şi premii), este nevoit să joace rolul unui taximetrist într-o reclamă. Reclama îl arată cam grobian, după cum e construit tiparul taximetristului bucureştean (fără supărare, stimaţi taximetrişti), iar prietena lui din acel moment, Bianca, o tipă din „famelie” bună, nu suportă ofensa. Cum să se mai afişeze ea cu un astfel de caracter? De aici, dar şi după ce lui Mihai i se refuză o aşteptată promovare în firmă, romanul capătă evoluţia care îi justifică titlul, în sensul că Mihai se convinge că trebuie să schimbe ceva fundamental. Nu voi povesti mai departe pentru a nu vă afecta plăcerea lecturii, însă ce pot să mai spun este că, în cea mai mare parte, romanul curge de la sine. Are naturaleţe şi ritm, dar şi întîmplări care te fac să citeşti mai departe. Universul din Downshifting este atît cel al redescoperirii sinelui prin pictură (chiar dacă asta înseamnă să pictezi un palat ţigănesc cu scenele unei întoarceri din moarte clinică), precum şi cel al experimentării (chiar dacă asta înseamnă să-ţi duci iubita, cu o sticlă de şampanie, lîngă o groapă de gunoi).

Întrucît nu sînt critic literar profesionist și, mai ales fiindcă îmi place să citesc literatură cît se poate de mult (și de multă)  așa-zicînd de plăcere, aș putea să spun despre cartea la care am făcut mai sus trimitere și pe care o voi survola imediat mai jos că are cam totul. Că, adică, are poveste – spusă într-un mare fel. Că are stil – including ironie și umor proaspete și de foarte bună calitate. Că are intrigă, nerv, acțiune, personaje. Că are cadență și șarm și că te ține în priză în chip firesc. Că are, da, și joc și profunzime. Că e și un roman picaresc, dar și unul care pune în joc, relaxat și subtil, o ecuație existențială. Și mai simplu: aș putea să spun ceea ce chiar o să spun tranșant – că e un volum de literatură născută, nu făcută. Că este un debut în proză cu adevărat remarcabil. Că este un fel de literatură care te lasă să te apropii de ea și dacă vrei să o faci în registru grav și în chip relaxat, pentru pura plăcere.

Cu toate astea, cititorul simte o nevoie firească să pătrundă resorturile intime, mai ales cînd e vorba de o carte scrisă la persoana întîi. Ce pot să spun este că asemănările biografice sînt relativ mici deși, e drept, am lucrat în publicitate ca art director (personajul meu principal fiind, așa cum am spus, copywriter), în rest, este vorba de o operă de ficțiune. Cu toate astea, dacă ar fi să caut ceva ce într-adevăr mă reprezintă, m-aș opri la anumite trăsături de personaliate care cel mai probabil s-au insinuat în text. Cît despre downshifting ca epicentru al cărții, aș spune că este mai degrabă o perdea de fum. Dorință mea a fost să scriu o carte care să sondeze dintr-un unghi cît mai personal ipostazele creației, cu entuziasmul, efortul, succesul, dar și eșecul sublimat, toate asumate într-o formulă care încearcă să se  sustragă stereotipurilor și clișeelor. Mihai, eroul romanului își dorește să scrie o carte pe care nu va ajunge s-o scrie, cel puțin pînă la sfîrșitul romanului, iar Andrei, absolvent de pictură murală, tînjește să picteze o biserică dar ajunge printr-o sarabandă de întîmpari să picteze palatul din comuna Buzescu al unui rrom foarte bogat. Și unul, și celălalt au cîte un obiectiv clar și precis, dar așa cum de multe ori se întîmplă, viață îi aruncă într-un derapaj pe parcursul căruia fiecare în felul lui încearcă să își găsească un punct de sprijin.

Or tocmai acestea sînt episoadele care construiesc ratarea sau mai curînd falsitatea downshiftigului (reintoarcerea la simplitate, la sărăcie şi la contactul uman direct şi autentic) în lumea de azi, orientată inexorabil spre oportunităţi materiale şi succes şi manipulată pînă în adînc de publicitate şi de media. Tocmai în această parte a doua se ajunge la o răsturnare şi parodie intentionată a downshiftingului care se dezvăluie a fi în fapt un upshifting – şi unul şi altul într-o lume în care alegerile şi ideologiile care le hrănesc sînt inconsistente sau ticnite. Ceea ce dăinuie, imi pare mie, în această lume care doar se autoiluzionează că nu urmează mainstreamul epocii, este fascinaţia unei materialităţi brute (organice şi quasi animalice) care se mîntuie doar din cînd în cînd şi numai printr-o trăire emoţională primară – unde raţiune, ideologii, strategii şi analize sînt toate derizorii.

Pe scurt, aceasta este rama care încadrează romanul de debut al lui Alexandru Done, cel puțin dacă e să ne luăm după textele de prezentare care-l însoțește (se găsesc pe mai multe site-uri care au anunțat, în primăvară, cîștigătorul concursului organizat de Polirom) și alte cîteva recenzii care merg în aceeași linie. Ceea ce este adevărat, dar numai în parte. Pentru că, dacă romanul lui Alexandru Done se vrea a fi romanul unei asemenea prefaceri identitare, atunci acest întreg proces trebuie privit, cred, prin lentilele mărite – pînă la grotesc uneori – ale parodiei și ale burlescului. Așa cum este de­scrisă în evoluția sa, de la momentul declanșator la punctul său culminant, mișcarea de downshifting pe care o suferă protagonistul pare să fie doar într-o anumită măsură autentică, mînată de resorturi profunde. Textul este presărat cu elemente care sprijină o interpretare în acest sens, iar miza romanului cred că aici ar trebui căutată.