Corecţii (ediţie de buzunar)

Am publicat odată și o piesă. Ca dramaturg sau scenarist, primul lucru important – care-ți devine o a doua natură – este să știi cum să le dai personajelor să-și dorească lucruri, să vrea să obțină lucruri. Scenele dintre personaje ne arată ce vor ele. Pare simplu, dar e uimitor cît de puțini romancieri înțeleg acest demers esențial, că personajele își doresc lucruri. Acesta este un motor ficțional puternic. Uneori citesc romane cu scene întinse pe 30 de pagini, descrieri, dar tot nu știu ce vor personajele. Pe de altă parte, e greu să-ți dai seama, să scoți la iveală ceea ce vor personajele. Trebuie să vii cu dorințe interesante, chiar și cu una de genul „Vreau codul de la arma nucleară“… Și mai trebuie să știi ca romancier că uneori oamenii nu știu ce-și doresc precis. De cele mai multe ori, își doresc lucruri pe care n-ar trebui să și le dorească sau nu știu ce să-și dorească. Am petrecut ani întregi încercînd să înțeleg ce vrea personajul. Și de cele mai multe ori, un dialog bun vine cu tonul acelui personaj. Vine odată cu descoperirea dorinței personajului, a conflictului, cu un subiect. Să scrii cutare scenă din carte și cutare dialog înseamnă să știi deja ceea ce personajul își dorește. De exemplu, Purity vrea o viață a ei, dar vrea să fie și aproape de mama ei, însă mama ei este de nesuportat, ceea ce n-o împiedică pe Purity s-o iubească. Acesta este conflictul, unul bun pentru un roman. Dar mi-a luat trei luni ca să-mi dau seama, trei luni mizerabile. Odată ce-ai răspuns la această întrebare dramatică: „Ce-și dorește personajul?“, atunci totul vine ușor. Așa că mare parte din lucru e invizibil, e făcut înainte de-a începe să scriu.

Rușinea era și problema mea atunci cînd am început să scriu Corecții. Pînă atunci existase un gol foarte mare, o distanță, între ceea ce trăiam eu și personajele pe care le portretizam. Datoria mea era acum, prin Corecții, să înving rușinea asta.