Copiii războiului

Lectura romanului Copiii războiului îi prilejuieşte cititorului o serie de experienţe epifanice. Conexiunile dintre trecut şi prezent realizate pe parcursul romanului oferă o cheie de decriptare a semnalelor emergente ce vor determina cursul anumitor evenimente din viitor şi a modalităţii prin care sinele se va raporta la aceste dezvoltări. Clişeul ciclicităţii istoriei, datorat neasumării greşelilor trecutului, este demontat în acest roman cu miză înaltă, de o rară forţă şi putere de cuprindere. Destinul nu este un joc al hazardului, ci suma alegerilor luate în cursul propriei vieţi, iar acţiunile înaintaşilor reverberează de-a lungul istoriei pînă ajung să afecteze cursul prezentului. Prin urmare, atenta chestionare a sinelui poate avea ecouri nu numai în cazul propriei existenţe, ci, prin acumulare, în sinusoidele dense ale istoriei.

Noua carte (Copiii războiului, roman, Iaşi: Editura Polirom, 2016, 552 pag.) e un „roman al României de la Al Doilea Război Mondial pînă la începutul anilor 2000”, cum s-a spus, dar e mult mai mult decît atît. Fin desenat, fundalul istoric rămîne fundal. El e ţesătura de condiţionări, contexte şi conjuncturi pe care omul îşi proiectează inevitabil existenţa. Copiii războiului focalizează pe întîmplări concrete pentru a pune în discuţie o mult mai largă paletă de răspunsuri la întrebarea „cine sunt eu şi de ce sunt într-un anumit fel”. Metoda/abilitatea prozatorului e, pînă la un punct, comparabilă cu cea a bătrînului bibliotecar alcătuitor de scrisori „general-umane”: «La şcoala de ofiţeri era un civil, un bătrîn bibliotecar a cărui adevărată meserie, pe care o practicase cu folos înainte de război, era aceea de scriitor de scrisori. […] Bătrînul Enoaie avea scrisori tip pentru fiecare împrejurare. Nu trebuia decît să i te confesezi şi apoi să pui numele.» Scrisoarea, pînă atunci anonimă, se transforma în sentimentul cel mai adînc al sufletului tău. Imaginaţia enciclopedică a prozatorului lucrează cu un material uman îndelung ruminat, cu lecturi nenumărate ale ipostazelor lumii, aşa încît povestea cea nouă e o ţesătură cu desene pregnant umane, asumabilă în toate colţurile continentului trecut prin aceleaşi războaie.

Istoria nu stă închisă în casetele prăfuite ale memoriei, nu se face de pe piedestalul onoarei, ci se implantează adînc în măduva fiecărui om care o rescrie. Dacă ești matur faci acest lucru cu o naturalețe aparte, iar dacă ești copil faci tot ce trebuie pentru ca istoria să îți fie memorată în liniile subtile ale ADN-ului tău. Războiul este acea pecete, care nu se va șterge din carnea generațiilor, ci se va transmite ca un bacil din amintire în amintire. Varujan Vosganian, economist, om politic și scriitor român de origine armeană, a modelat această idee în una dintre cele mai recente cărți care i-au ieșit de sub condei, o cronică tristă, intitulată Copiii Războiului.