Herina

In Herina, aluatul epic nu dospeste prea mult, blatul ramine subtirel, straturile de semnificatie, putine, dar pitorescul uman si magicul unor intimplari, interesante din punct de vedere antropologic, aromeaza atragator povestea acestui spatiu mitteleuropean. De retetele cofetarilor nici nu mai zic: pofticiosii vor saliva ca pruncii.

Romanul lui Marian Ilea exploateaza un filon de bine-cunoscuta traditie in literatura Europei Centrale. Desi Kakania din Omul fara insusiri al lui Robert Musil pare etalonul care vine cel mai lesne in minte, Herina contine ecouri ale creatiilor unor Stefan Zweig, Joseph Roth ori, prin inserturile de umor si fantastic atent dozate, Bohumil Hrabal. Aspiratia catre Centrul vienez ori budapestan exista; presiunile marginalitatii isi spun cuvintul cu asupra de masura. Insa volumul lui Marian Ilea tradeaza elemente postmoderne care aduc romanul central-european in contemporanul imediat: viata Herinei se desprinde dintre filele unui caiet pe care un alter-ego al autorului il gaseste in urma unui parcurs prin zona respectiva. Descoperirea caietului e sinonima cu un proces de contaminare cu spiritul Herinei, cu o intrare in interstitiul comunitatii in care pluteste un aer excentric si straniu.

Parca de la Medgidia lui Cristian Teodorescu nu am mai plonjat asa de infierbintat in racoarea unui tarim cvasiimaginar. Daca acolo orasul era usor de localizat in timp si spatiu – Medgidia e, totusi, Medgidia – iar fascinatia locului era intretinuta de galeria personajelor, aici, Herina aduce mai degraba a Macondo ori Yoknapatawpha, tinuturile construite atit de bine de Marquez si Faulkner, plasmuite din realitate, insa oarecum indepartate de ea, cu ceva realism magic si cu faptul divers expus ca o masea stricata pe care pacientul o priveste usurat in mina stomatologului.

J.: Cum s-a nascut povestea orasului Herina? V-au impresionat locurile din Ucraina, vizitate de-a lungul timpului, sau ati intrezarit acolo si citeva dintre personaje?



M.I.: Herina a aparut firesc. Parte a unei trilogii in care se regasesc doua asezari din Maramuresul Imperial, e vorba de Desistea si Medio-Monte, Herina completeaza ceea ce lipsea din acest spatiu – un Maramures uitat de toata lumea, un Maramures pe care ni-l amintim cu drag fara sa ni-l asumam. In Herina e vorba de o astfel de asumare. Exista in Sighetu-Marmatiei un deal numit Solovan, in copilarie obisnuiam sa ne jucam pe-acolo…faine erau vacantele de vara. Daca priveai inspre Tisa, iti spuneai cu teama: „Acolo e Uniunea Sovietica”. Uniunea asta care ne-a ingrozit copilaria, era si-n Siberia, si la Moscova, si la granita cu China. De fapt, era si-n tinda Sighetului, la doi kilometri de oras, dupa ce treceai Tisa dadeai de Solotvino (orasel al sarii dublu imperiale – autro-ungar si apoi sovietice). In Solotvino (Slatina) intri dinspre Sighet direct pe strada evreiasca. Personajele Herinei mi-au marturisit ca traiau aceeasi experienta (sau una asemanatoare) de cite ori priveau inspre Sighet, vedeau turlele bisericilor din oras, auzeau clopotele care chemau la slujba crestinii si simteau ca doi kilometri sint egali cu sase mii de kilometri. In Solotvino, in Apse ori la Biserica Alba ucrainenii maramureseni merg la biserica in costume populare. Limba romana e mai frumos vorbita acolo. Patriotismul romanesc e la el acasa. Traind (cite o saptamina) in spatiul Herinei, ascultindu-i pe profesorii de la scolile romanesti (care-si facusera studiile la Cernauti, Chisinau, Moscova, Leningradul URSS-ului) si stagiatura in locuri unde ajungeai dupa cite zece zile de mers cu trenul, mi s-a parut incredibil ca din cauza de doi kilometri distanta o lume a Maramuresului a invatat sa traiasca altfel decit noi. Personajele care apar in carte sint de-ale locului. Femei, care au facut avere in Siberia unde maramuresencele sint considerate crema muncitoarelor harnice ale Rusiei, se afla in cartea asta. Orasul nascut din povestile lor mai are un segment mittel-european: armata, raporturile dintre comandanti si soldati, razboaiele …segment care lipsea din Desistea sau din Medio Monte. Nu e suficient sa cunosti locurile, sa te impresioneze ca sa scrii o carte, e nevoie sa-ti asumi spatiul acela. Cred ca mi l-am asumat fara nici o emotie.

Romanul Herina este oarecum atipic, fiind alcatuit din proze disparate, fragmente de jurnal si de scrisori, nu exista alt personaj care sa defineasca volumul in afara de o comunitate aflata la granita istoriei, cea a oraselului care a dat titlul cartii. De altfel, asa cum spuneam mai sus, orasul este „plasmuit”, imaginat (desi exista un sat Herina in judetul Bistrita-Nasaud, numele localitatii venind din limba celta, „halina” insemnind „sare”). Ei bine, oraselul nostru face parte din Maramuresul istoric, cel care facea parte pina in 1918 din Imperiul Austro-Ungar, iar mai apoi a fost impartit intre Romania (circa o treime) si Polonia (apoi U.R.S.S., apoi Ucraina, celelalte doua treimi). De altfel, mai multe amanunte istorice aflam pe parcursul romanului, inclusiv faptul ca Romania a refuzat cele doua treimi la finalul primului razboi mondial, considerind, in ciuda faptului ca era o populatie semnificativ romaneasca in aceasta zona, ca regiunea este mult mai bine aparata de o granita naturala aflata pe Tisa. Aceasta comunitate fictiva poate fi analizata sub doua aspecte: primul este cel istoric, mentionat pe scurt mai sus, dar in care se pot vizualiza si traumele razboiului, cele ale segregarii rasiale, cele care privesc diferitele etnii care au locuit in aceste orasele din Maramures (analiza care poate fi extrapolata la toata Transilvania). [...] Al doilea aspect, cel preponderent, este analiza personajelor care alcatuiesc societatea din Herina, foarte multe, foarte diferite, ca in orice comunitate. Poate ca este vina mea, poate ca nu, dar Marian Ilea nu a utilizat un stil care sa permita tuturor cititorilor sa stea aproape de poveste. Asta pentru ca unele povestiri sint disparate, ciudate si enigmatice, iar personajele si destinele lor, din pricina faptului ca sint numeroase si au nume aproape imposibil de retinut (nemtesti sau maghiare, in majoritatea lor), trebuie mai degraba ghicite si le lipseste firescul. Bineinteles, odata obisnuit cu acest stil, povestea in intregul ei te prinde si esti din ce in ce mai curios cu privire la personaje, ordinea lucrurilor si istoria din spatele lor.