Frica • Scrisoare de la o necunoscută

Prin aceste doua nuvele, Stefan Zweig devine un observator pe cit de sfredelitor, pe atit de tolerant si discret, al unei feminitati necunoscute in vremea lui, pe al carei tarim, banuit a fi populat de isterie, demonstrativitate, frivolitate sau excentricitate in slujba seductiei, putini scriitori au reusit sa se abata evitind ispita de a transforma dramele protagonistelor in episoade patetice, superficiale. La inceputul incursiunilor psihanalitice in universul feminin, Zweig pastreaza misterul si cheama imediat ambiguitatea stranietatii pentru a-i salva eroinele de la privirile indiscrete. El nu vrea sa le dea in vileag, nici sa le vindece, deoarece vrea sa le pastreze intacta esenta unei feminitati indescifrabile, pe care orice tentativa de a o dezveli de secrete devine cel mult o farsa nereusita, ce se poate intoarce impotriva indiscretului.

Frica este o proza intre nuvela si roman (de mici dimensiuni, cam cit Strainul lui Camus), scrisa in 1910, dar publicata in 1925. Scrisoare de la o necunoscuta, tot o poveste de dragoste, pe gustul epocii pentru romantiozitati vag siropoase, cu suspans si iubiri neimpartasite. Personaje care viseaza si tinjesc dupa lumi ce nu exista, pe fondul unei societati burgheze, in care respectabilitatea e dictata de bani si indusa de cliseele unei morale – aparent doar – rigide. Ambele proze bine ancorate intr-o realitate fluida, unde vina si rusinea produc efecte. Sentiment de vinovatie – boala germana, am putea spune – care apasa mereu, pe diverse canale, asupra eroinelor lui Stefan Zweig. Sa fie si ceva-ceva aparte, si ceva influenta din psihanaliza lui Freud, cu care Zweig a fost bun prieten. E posibil, de ce nu?

Cele doua romane, desi construite total diferit, vorbesc despre sentimente, despre emotiile pe care le traim fiecare dintre noi in cazul unor evenimente asemanatoare. Tocmai de aceea, peste ele nu s-a pus patina timpului, ele fiind extrem de actuale, chiar daca vorbesc despre o Viena aproape imperiala sau despre o aristocratie demult apusa. Oamenii zugraviti (aproape de perfectiune) de Stefan Zweig sint mereu in jurul nostru, ramine doar sa ii descoperim si sa incercam sa le intelegem trairile si sentimentele. Doua romane bune, demne de a fi citite intr-o dupa-amiaza ploioasa, cu cerul intunecat.