ascultă cum plîng parantezele

Sa fie oare acest volum de versuri al doamnei Nora Iuga un recurs la memoria proprie, cu ocazia implinirii frumoasei virste de 85 de ani? Sa fie un surogat pentru celebrele memorii pe care toti marii artisti si le pun pe foaie la virsta senectutii? Sau este doar arta obiectiva camuflata in spatele eului poetic subiectiv? Si totusi, poezia din debutul volumului emana o mare doza de nostalgie, de subiectivism: «au plecat. pe strada Frumoasa/ fostele mele picioare. in pantofi de lac/ ciorapi de matase cu dunga la spate./ intr-o noapte torida. portjartierele/ tin in friu. pulpe frenetice. nabadaioase/ o iau pe Selari» („light camera action”).

asculta cum pling parantezele: o poezie suprarealist-ludica si, in acelasi timp, lucid-melancolica (de altfel, poeta care a publicat la inceputuri in Povestea vorbii, suplimentul Ramurilor condus de Miron Radu Paraschivescu, se revendica, in interviuri, de la onirismul estetic), „aranjind”, asadar, scintilatiile absurd-imprevizibile in structuri poetice. Seamana, aparent, cu ceea ce s-a numit stream of consciousness, dar ars combinatoria tradeaza controlul cerebral. Este o poezie ghidus-intertextuala si gratios-muzicala (mai ales rimele interioare creeaza efectul de muzicalitate).

asculta cum pling parantezele este, intre numeroasele (si atit de diferitele) carti ale Norei Iuga, singurul volum din care lipsesc parantezele (cu exceptia copertei, unde autoarea alege – oarecum ludic, oarecum ascetic – sa-si scrie propriul nume intre paranteze drepte…). Lipsesc cel putin aparent, la nivel grafic. Daca nu cumva limitele acestor omniprezente/obsedante paranteze s-au extins, virtual, atit de mult, incit au sfirsit prin a inghiti intreg textul. In marea „paranteza” a cartii pulseaza astfel o viata autentica, inseparabila de literatura. Gravitatea si melancolia invadeaza (ca si in alte carti ale autoarei) o lume a carnavalului, a mastilor, a gesturilor funambulesti, imprimindu-i accente elegiace. Frinturi din versuri bine cunoscute (sau aluzii la Bacovia, Arghezi, Eminescu s.a.) se intretaie cu frinturi din spoturi publicitare ori din mai vechi marsuri de razboi, cu imagini cotidiene sau cu fragmente de vis. Tot astfel cum se suprapun harti si epoci, Bucurestiul anilor ’40, aflat sub ocupatie germana, si Bucurestiul de la inceputul mileniului trei – mai incetosat, mai spectral, parca, acesta din urma decit orasul vechi, disparut de decenii bune in amintire. Imaginile par secvente dintr-un film, montate capricios. Sugestia filmica structureaza, de fapt, volumul; impinzita de referinte cinematografice (laolalta cu cele literare) – „parca-s Liz Taylor/ noaptea”, citim undeva –, cartea se deschide cu un text intitulat lights camera action, simetric cu poemul final, the end – o antifraza, totusi, pentru ca finalul ramine deschis, ultimul cuvint din carte fiind un verb: „ai inviat”.

Pentru cititorii obisnuiti cu histrionismul poetic al Norei, cu extravaganta cu care poezia ei a ocupat mereu (si a generat) spatii bogate, acest nou volum va surprinde prin contrast. Aici nu mai avem dramatismul luxuriant, provocator, din Lebada cu doua intrari, ci o lapidaritate cu aer de colaj spontan, dar nu mai putin acaparant. ascula cum pling parantezele este o carte de o mare discretie a marturisirii poetice si deschide un spatiu in care rigoarea formala, exersata cu asiduitate, nu face decit sa asigure conditiile cele mai prielnice pentru ca jocul cu limbajul, cu bagajul poetic (chiar cu balastul poetic al unei intregi literaturi) sa devina posibil. Este, fara indoiala, un flirt explicit cu dadaismul, in care Nora Iuga redescopera deschideri in continuare tentante. Chiar titlurile din acest volum pot, la o adica, sa lege un intreg poem in maniera dada, iar cititorul curios nu are decit sa parcurga cuprinsul cartii nu ca pe ceea ce este, ci ca pe o pagina cursiva de poezie. E, as zice, surpriza cea mai bine ascunsa din toata cartea, in ton cu discretia care organizeaza regulile acestui joc nou, vesel-trist, in care e loc, dincolo de orice, pentru foarte multa dragoste, pentru o forma de speranta stenica, mai degraba rara in poezia buna.

Fara indoiala, poezia cultivata de Nora Iuga este una distincta in peisajul liricii noastre actuale, fie si numai prin tonalitatile suprarealiste ale unui discurs elevat prin tocmai nonconformismul sau sustinut.