O istorie a Cenaclului de Luni

Cu toate ca punerea in context si ridicarea deasupra evenimentelor nu caracterizeaza O istorie a Cenaclului de Luni, e bine sa remarcam viziunea netimorata. Faptele sint infatisate fara crosete si, adunindu-le cu rabdare, vom sesiza ca Daniel Puia-Dumitrescu regizeaza citeva dispute, lasindu-i pe protagonisti sa se sfadeasca. Abordarea aleasa este onesta si face lumina dupa un interval rezonabil de la disparitia Cenaclului. Un outsider, cu studii de filologie definitivate la Brasov, a intrat in dialog cu unii dintre insider-i. Nu i-au raspuns invitatiei Nicolae Manolescu si Mircea Cartarescu. Ar fi totusi de notat faptul ca la Universitatea „Transilvania” din Brasov au predat Alexandru Musina si Andrei Bodiu, ceea ce indica si posibilitatea unor afinitati induse. Metoda de lucru, axata asupra povestirilor personale, a adus rezultate frumoase, constituind o arhiva de opinii si de informatii. Daniel Puia-Dumitrescu pune cap la cap marturiile cu placerea colectionarului de antichitati. Aspiratia lui intima ar fi sa adune tot ce e inedit despre Cenaclul de Luni, nu sa expuna piesele rare sau valorile sigure. 

Capitolul al doilea este, in multe privinte, cel mai interesant. Sigur, noi nu avem inca ceea ce as numi o cultura a acestui fel de a face istorie care este interviul. Dan Pavel a avut o tentativa asemanatoare, printre putinele, schitind istoria Conventiei Democrate. Problema modalitatii cu pricina este relativa lipsa de control din partea autorului in privinta declaratiilor pe care le consemneaza expressis verbis. Ca ele sint adesea contradictorii, e normal. Normal e si a nu le pune la indoiala: intervievatii trebuie crezuti pe cuvint. Nu le ramine autorilor decit solutia confruntarii decente a opiniilor care nu concorda si a tragerii unor concluzii personale cit se poate de prudente. Ceea ce Daniel Puia-Dumitrescu face cu mai mult succes decit Dan Pavel, sociolog de meserie, acesta, poate si pentru ca dezacordurile sint mai putin batatoare la ochi in cazul cenaclistilor decit in acela al politicienilor. Pe scurt, in ciuda unor marunte inexactitati, o carte utila, pe care o recomand indeosebi tinerilor poeti de azi care dovedesc citeodata o memorie scurta.

In 1983, Cenaclul de Luni a fost interzis de Securitate, cind ar fi trebuit sa inceapa sesiunea sa de toamna din acel an. Bineinteles ca n-a fost o chestie oficiala. Pur si simplu s-a pus lacatul la usa salii in care se intilneau lunedistii. Cind s-a gasit alt sediu, au aparut rapid alte motive pentru a le fi si asta inchis in nas cenaclistilor. Tinarul autor al acestei istorii povesteste toate astea, fara sa-si ascunda uimirea ca la CNSAS, unde a fost sa se documenteze, nu exista un dosar de Securitate al Cenaclului de Luni. Adica al personajului colectiv din cauza caruia acest cenaclu a fost interzis. Sint convins ca acest dosar exista pe undeva, dar ca, din motive numai de SRI sau de SIE cunoscute, el nu poate fi dat inca la iveala.

Amplu documentata, bazata preponderent pe metoda interviurilor multiplu focalizate cu participanti la cenaclu si pe cercetarea arhivelor disponibile, lucrarea lui D.P.-D. ofera o baza de date inconturnabila pentru orice investigatie viitoare a fenomenului, o descriere densa a mediului institutional, dublata de o imersiune in intimitatea unei epoci si in atmosfera universitara a formarii generatiei ’80. Foarte importante mi s-au parut a fi, intre altele, observatiile care identifica in asemenea medii potentiale nuclee ale societatii civile de dupa 1989. Ceea ce reiese cu pregnanta din succesiunea si suprapunerile rememorarilor e politica implicita a Cenaclului, de la rolul de interfata strategica multipla al lui Nicolae Manolescu, la ierarhiile interne ale comunitatii generationiste, cu regulile si codurile ei nescrise, cu aliatii si adversarii ei, cu modurile sale specifice de a interactiona cu Sistemul.

Studiul reprezintă o filă de istorie literară, o monografie istorico-literară a Cenaclului de Luni. Pentru a reuși realizarea unei monografii a grupului ce a constituit un moment-cheie în nașterea și dezvoltarea unei noi generații literare, în special pentru poezie, autorul a folosit metode sociologice, în special cele calitative (istoria orală, interviul de tip povestea vieții, monografia, etnobiografia, comprehensiunea, interviul non-directiv și interviul non-directiv centrat, analiza tematică și analiza situațională), care sînt acceptate intradisciplinar. Mai mult, plecînd de la cuvintele lui Alex Mucchielli, autorul înclină să-și numească forma de cercetare etnobiografie, căci ea confruntă între ele povestirile, creează analogii, temă după temă, și permite, astfel, cunoașterea, plecînd de la mai multe traiectorii individuale, a unei entități luate în unitatea sa specifică. Totuși, concluzia este că lucrarea lui Puia-Dumitrescu reprezintă un efort imens, ce oferă publicului o încadrare istorico-literară a cenaclului prin folosirea mai multor metode de cercetare și avînd caracteristici atît de monografie, cît și de etnobiografie.