Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț

Interesul volumelor de convorbiri cu Zaharia Sangeorzan si Nicolae Baciut vine din felul in care se marturiseste Steinhardt. In cazul dialogului epistolar cu publicistul iesean, lipseste pina si intentia unei carti: carturarul, ca orice dascal (sau, de ce nu?, predicator) de vocatie, nu este deranjat de auditoriul redus la o singura persoana. Dupa cum nici destinatia incerta a dialogului cu Nicolae Baciut nu-l disuadeaza: in ambele situatii, Steinhardt se ia in serios, nu triseaza si nu cade in pacatul cabotinismului intelectual. Vede, cu alte cuvinte, rostul predicatiei si al marturisirii, dincolo de pericolul, spiritual si concret, pe care acestea il contin si indiferent de raza de actiune a discursului sau. Se situeaza, in consecinta, pe o pozitie explicit contrara celei a lui Noica, optimist din perspectiva mintuirii prin elita, dar sceptic in privinta unei „apocatastaze culturale nationale”. Nu m-as repezi sa pun aceasta opozitie pe seama crestinismului lui N. Steinhardt: si in iudaism exista convingerea ca „salvind un suflet, mintuiesti lumea”, ca si imperativul numit tikkun olam („vindecarea lumii”). Cum am spus atunci cind am comentat alte volume ale integralei, monahul Steinhardt nu e deloc un spirit simplu si unilateral, in textura personalitatii sale perfect ortodoxe impletindu-se armonios numeroase „fire” culturale. Secretul acestei armonii a diferentelor este in intregime al lui N. Steinhardt si face din acest carturar evreu trecut la crestinism una dintre cele mai mari figuri ale secolului al XX-lea romanesc. Editia integrala aparuta la Polirom, sub auspiciile Manastirii Rohia, ne-a semnalat dimensiunile, pina acum nebanuite, ale operei sale si ne-a dezvaluit, volum dupa volum, registrele atit de variate ale spiritului sau. Dar elementul unificator – si anume, aceasta vocatie a pedagogiei spirituale – de-abia la finalul editiei a devenit evident.

Or, pornind de la postulatul unei credinte atotcuprinzatoare in constiinta sa, acesta n-a abdicat de la „criteriile” si „responsabilitatile” posturii de critic. Pur si simplu le-a pus sub acolada unei spiritualitati absolute, neincercind a deplasa actul creator in directia religiosului ori a blama un autor pentru ca n-a slujit religia. Dupa cite ne dam seama, niciodata. Iata o marturie a lui N. Steinhardt asezata sub semnul cunoscutei teze a abatelui Henri Bremond, conform careia poezia pura e rugaciune: «Indraznesc a zice (…): muzica autentica (Bach, Mozart, Haydn, Wagner, Brahms, Schubert…) e o ipostaza a credintei. Cred ca actul de credinta se manifesta aici pe pamint prin: rugaciune, acte de dragoste fata de aproapele (bunatate), muzica, stari inexplicabile de fericire (extaz), poezie. Toate, in mod egal, pot fi acte de credinta».