Vă scriu din Teheran

Cartea lui Delphine Minoui te poarta de la fascinatie la un soi sfisietor de groaza – de la patima tinerilor care lupta pentru apararea voturilor lor, la violenta de care asupritorii democratiei iraniene dau dovada, in incercarile lor de inabusire a evenimentelor stradale. Treci, astfel, succesiv, de la mirosul de iasomie tiparit in linistea si-n peretii unei cladiri, la strigatele tinerilor care doresc dreptate si la focuri de arma nejustificate. Ca un pendul, fugind dintr-o extrema-n cealalta, te gasesti citind cu tristete versurile strazii, care-ti spun ca „Bomba lacrimogena are si parti bune/ Ca startul unei curse/ Alergi/ Ochii iti ard/ Prima data ti-e frica”, si imediat „Alergi” se transforma in „Alergam/ Cu ochii plini de lacrimi/ Spre libertate”, parca intr-un cerc vicios politic si religios existential.

Iran – tara bunicului Babai „cu gust de rodie”, tara pe care, pe patul de moarte, i-o trece – in suflet – nepoatei sale. Iran e si tara care devine a Delphinei Minoiu – caci, la putin timp dupa ce moare bunicul sau, din intimplare & din destin, ajunge la Teheran. Vrea sa stea acolo o saptamina. Ramine ceva mai mult decit atit: zece ani. Va scriu din Teheran e povestea – cu gust de rodie, negresit! – acestei sederi emaptice si extraordinare. In chip firesc, e o poveste despre regasirea radacinilor, dar si despre multe altele – nu in ultimul rind, despre politica de acolo, intr-una dintre perioadele de mari turbulente care au incearcat aceasta tara.

Mai mult decit despre Istorie – sint in carte, tin sa mentionez neaparat aceasta, pagini pretioase despre culorile si curentele politice (si religioase) ale Iranului de astazi – cartea aceasta este una a detaliilor. Este, risc sa formulez asa, mai ales despre Iranul „mic”, despre Iranul detaliilor care se sustrag implacabilei Istorii. Si de aceea, dintre paginile ei ajunge pina la noi, cititorii, „gustul de rodie” al acestei tari.

Într-adevăr, am mers acolo pentru a-mi descoperi rădăcinile, pentru că eu am crescut într-un mediu francez. M-am născut în Paris şi am studiat acolo şi, cînd am decis să mă mut în Iran, după decesul bunicului meu, nu ştiam nimic despre această ţară. (...) În faţa mea, era această generaţie tînără, care lupta pentru drepturile sale, ceea ce m-a făcut să îmi dau seama că, în Franţa, libertatea era, pentru mine, ceva ce n-am pus niciodată la îndoială, dar, pentru ei, libertatea era luptă zilnică, aşă că am descoperit o ţară foarte combativă, foarte rezistentă, în toate nivelurile societăţii şi politicii. Ceea ce m-a frapat a fost simţul rezistenţei, în ciuda riscurilor. (...) Am găsit acest lucru vital şi am fost foarte fascinată încă de la început urmărind toate aceste provocări zilnice. În cele din urmă, m-am găsit pe mine, provocînd sistemul într-un fel - la propriul meu nivel. Eram jurnalistă, am descoperit cenzura, am descoperit presiunea serviciilor de informaţii şi, la început, simţeam teamă, eram speriată, nu ştiam ce să fac, dar am învăţat, de-a lungul anilor, cum să mă descurc cu frica şi, într-un fel, am adoptat frica şi ea a devenit o parte a vieţii mele cotidiene, la fel ca şi în viaţa iranienilor.