Mîini cuminți. Copilul meu autist

Miini cuminti este constituita, in mare, din mici povesti sau fragmente de povesti care ni-l arata pe Sasa in toata splendoarea sa, in toata frumusetea de copil autist care, prin intermediul eforturilor colosale ale mamei sale, prin grija surorii sale mai mari (Aria este fortata sa se maturizeze, sa aiba grija de fratele ei, iar scena in care aceasta ii cere lui Mos Craciun, la 6 ani, printr-o scrisoare, sa ii aduca autism, pentru ca „Mama mea il iubeste mai mult pe Sasa”, p. 119, este sfisietoare), a prietenilor, apropiatilor, specialistilor, terapiilor continue, incearca sa inteleaga lumea care il inconjoara, sa se adapteze acesteia, sa-i deprinda obiceiurile. Ana Dragu nu se victimizeaza, rindurile ei nu capata nici o clipa vreo urma de patetism, ci releva o iubire neconditionata, asa cum afirmam si la inceput, o (auto)ironie gratioasa, cu episoade de un umor sau de un tragism nebun.

Eu sper ca am scris o carte care poate fi despre orice copil autist, pornind de la experienta mea personala. Am incercat sa inglobez in ea multe dintre trairile celorlalti parinti pe care ii cunosc, care mi-au fost intr-un fel sau altul aproape si carora m-am straduit sa le fiu si eu la fel de aproape. Cred ca exista, in mare masura, un front comun. Parintii reactioneaza diferit la aflarea unui astfel de diagnostic, dar exista etape comune, prin care trecem cu totii, de la negare si acceptare pina la resemnare sau mobilizare. In ce priveste scrisul efectiv, eu mi-am facut mereu mici notatii despre evolutia fiului meu. Nu pot spune ca am tinut efectiv un jurnal, dar am notat tot ce mi s-a parut relevant, amuzant, trist, important pentru viata mea interioara care, cel putin vreme de citiva ani, nu s-a diferentiat prin nimic de viata lui. Insa foarte mult timp mi-a fost frica sa scriu. Si acum mi-e frica. Exista carti fanion pornite de la O experienta personala cum e cea cu exact acest titlu scrisa de Kenzaburo Oe, cum e Portretul lui M, la care fac referire pentru ca m-au marcat, sau cum e Unde mergem tati a lui Jean Luis Fournier. E extrem de greu sa fii atit de aproape de un fenomen care te marcheaza profund si sa iti pastrezi oarecum obiectivitatea, sa nu cazi in patetic. Nu-mi dau seama inca daca am reusit.

Volumul e un amestec eterogen de notatii diaristice, de crochiuri vesele si de opinii despre durere, cum ar spune Nora Iuga. Lucrurile capata aura unor episoade suprarealiste, pentru ca lumile lui Sasa si ale celor din jurul lui se gasesc mereu in disjunctie. Insa dragostea de mama are darul de a anihila orice nesupunere si de a o transforma intr-o recunostinta vie pentru omuletul inocent, care se straduieste sa nu fie o povara. (…) Miini cuminti este un volum minunat, in care se amesteca emotia si revolta, speranta si resemnarea, inaltarea si zborul intrerupt. O spune si Sasa, cu dezinvoltura omului care stie ce vorbeste: «Nu zboram nicaieri, ca nu sintem pasari».

Nu as vrea sa prezint cartea, nici nu e mare lucru de prezentat, titlu o face de la cap la coada, as vrea doar sa cred ca poate fi citita de oricine, oricind, indiferent daca e interesat sau nu de autism, fie ca e parinte sau nu, psiholog sau doar pasionat de „memorialistica”. Nu va ia mai mult de o dupa amiaza si va va purta de la spaima, la emotie si nu in ultimul rind la veselie fara sa simtiti, pentru ca autoarea stie cum sa le impleteasca pe toate astfel incit sa nu pice povestea nici prea greu, nici prea usor: o mama superhero pe care o admir si un copil talentat care a reusit sa dea o nota pozitiva bolii prin muzica alaturi de un alt copil, mai mare, care a reusit sa aiba grija de fratiorul ei intr-un mod care cu siguranta va va impresiona.

Cum scrii totusi despre un copil autist, despre propriul tau copil autist? Aici este punctul forte al cartii. Ana Dragu nu ne povesteste, cum ne-am astepta, o tragedie, ci miracolul de zi cu zi al vietii linga un copil „diferit”, pentru care lumea, oamenii din jur si chiar propriul sau corp arata altfel decit pentru majoritatea dintre noi. (…)