Povești cu scriitoare și copii

Am inceput sa fiu mult mai atenta la experientele femeilor din jurul meu si am inceput sa intreb scriitoarele despre solutiile pe care fiecare a reusit sa le gaseasca. Experientele si povestile lor sint coplesitoare si ele nu le privesc doar pe femei. Ele se deschid catre orice minte care e interesata de felul in care o realitate, de cele mai multe ori nefavorabila, poate fi accesata, ajustata, resemnificata sau chiar transformata prin actul scrisului.

N-a fost simplu. Intrebarea lansata de Alina Purcaru a fost una care a apasat o coarda extrem de sensibila, care incepuse sa vibreze de ceva timp in cotidianul meu atit de solicitat. Nu mai scrisesem dinainte de prima nastere si, ceea ce ma ingrijora cel mai mult, era faptul ca nu simteam nevoia sa scriu. Nasterea primului si, apoi, al celui de-al doilea copil m-au implinit si m-au fascinat intr-un mod in care, o vreme, am simtit ca viata bate literatura si ca aceasta, oricit ar incerca, n-o poate reproduce. Ca literaturii ii lipseste singele si pielea si respiratia care fac ca totul sa fie adevarat.

[...] am inceput s-o rasfoiesc si apoi sa citesc – cu emotie, cu inima strinsa, cu solidaritate, cu admiratie. Si-apoi, n-am mai putut adormi gindindu-ma la fetele astea, la unele dintre ele. Prin fata imi treceau chipuri, imagini de tot felul: Svetlana cu Tudor, la noi acasa, de ziua Dandei, Tudor mic si blond, cu parul aproape alb, cu ursuletul lipit de el; scrisul ei amestecat cu viata ei; mama singura, crescind un copil. O vad pe Domnica (ea mi-a fost studenta) pe malul marii cintind la pian, cu Zvera mica linga ea (e o scena pe care si-o imagineaza Domnica), o aud pe Domnica spunind «Eu nu mai dorm. Eu nu dorm niciodata», o vad pe Georgiana (si ea studenta mea) intr-un fel de inchisoare tapetata cu pampersi, o vad cum fuge de-acasa ca un hot, tiptil, tiptil, sa n-o simta copilul. Mihaela, cu burta mare deja, face acasa la ea, printre cutii cu carti nedesfacute dupa mutat, cenaclu literar, Cenaclul de vineri. O vad pe Elena care se simte in plus, o intrusa, la un Festival de poezie, mi-o imaginez dormind in cada, peste pilota de iarna sau stind cu laptopul in fata la masa din bucatarie, la ora cinci dimineata, cu speranta ca ar putea avea doua ore numai ale ei. In centrul intunericului, o voce tot spune: «Viviana are trei copii, Viviana are trei copii»

Am vrut sa consemnez, cit mai la firul ierbii, amanunte, mirosuri, imagini, senzatii, perceptii din prima saptamina, sa i le povestesc fetei mele. Metoda cu pricina s-ar putea numi „etanseizare” si am descoperit-o in miezul unor povestiri, cele mai multe despre groaza si cutremur, ale chilianului Roberto Bolano. Ar fi vorba, mai mult sau mai putin, despre a nu lasa fatalitatea (durerea, frica, umilinta, neputinta, fiziologia) sa treaca dincoace, in scris. Sa stii ca ele pindesc acolo sub tot felul de forme si ca prin orice bresa s-ar insinua, ar coplesi scrisul si l-ar nivela in indistinct, indeterminare, amorf. Cred ca m-a ajutat sa ma tin in cadrul acesta deloc usor (pentru ca destinatarul, in cazul de fata fata mea, e si personaj implicat) faptul ca in perioada in care am scris eram imobilizata la pat si nu stiam ce va urma. Mi-am amintit fizic cum incercam acum 17 ani sa scriu o poveste pentru cineva care merita, mai mult ca oricine, sa afle ce s-a intimplat, fara retorica, fara cosmetizare, dar si ocolind, cit de mult se putea, vidul albastru (blues-ul) de care era inconjurata acea experienta. El e acolo, dar nu se vede la o prima lectura. Dupa ce a citit textul, fata mea mi-a spus (la fel ca acum citiva ani, cind am dus-o la Fribourg, in Elvetia, sa vada sala de operatii unde s-a nascut): «Exact asa a fost.»

(…) experienta in sine a fost si continua sa fie extraordinara si incerc sa n-o las sa treaca fara sa o fixez in scris, cu acele de siguranta ale notatiilor, pe cit posibil, zilnice. La un moment dat, am inceput sa-i scriu unui medic pediatru, personajul care apare in carte, dintr-o nevoie de comunicare nesatisfacuta de nici un pediatru real dintre cei pe care i-am cunoscut. Acest medic, care a existat in realitate, a scris o carte extraordinara despre cresterea copiilor, cumparata de bunica mea la nasterea mamei mele, in 1946, pe care am mostenit-o. De la simple notatii, experiente, ginduri, confesiuni, am ajuns la o structura mai complexa, cu fictionalizarea de rigoare. Am tinut cu dintii de hotarirea de a nu ma opri din scris, in nici o imprejurare, chiar si cind din cauza epuizarii nu puteam sa notez decit seara tirziu doua rinduri incoerente. Stiu, din experienta, ca vine o vreme in care notatiile razlete se pot aseza in ceva mai coerent, chiar daca pentru asta, cum spunea Margaret Atwood, trebuie sa astepti patru ani, pragul la care copilul incepe sa devina autonom si mama sa redevina scriitoare.