Vulpea albastră

In mare parte, romanul este povestea discontinua a vinatorii unui exemplar rar de vulpe. Magia se afla in joc in aceasta vinatoare care ne arunca in spatiul fascinant, de o poezie realist magica a credintelor si obiceiurilor islandeze. Pastorul Baldur isi revendica prada dupa o lunga urmarire cu delicate momente de incertitudine si tatonare reciproca, cu o dezvoltare aproape coregrafica, ca apoi sa fie inghitit de o avalansa si sa-si continue existenta in pielea animalului doborit dupa un fantasmagoric-ironic moment dialogal despre Dumnezeu si electricitate. Peste tot se intinde umbra hilara, prezenta inefabila a animalului urmarit departe in inima tinutului salbatic, de o frumusete nemiloasa. Povestea de dragoste este tinuta secreta, ea ramine prinsa intr-un vocabular care are totate virtutile poeziei, intr-un puzzle enigmatic, in felul in care Botanistul isi imbraca iubita, in gesturile lui de o tandrete aspra ca si tinutul. Dragostei ii este refuzata tocmai povestea, poate si pentru ca nu exista cuvinte capabile sa o transcrie si pentru ca ea uneste doua fiinte atit de diferite. Vulpea albastra are aceasta calitate dificil de intrebuintat cea a litotei, a povesti putin spunind cit mai mult.

Exista o serie de trimiteri livresti, unele vizibile, precum trimiterile la poetii simbolisti, Metamorfozele lui Ovidiu (intreaga atmosfera sta sub semnul unor metamorfozari succesive, temporale si spatiale, mai ales atunci cind pastorul se transforma in animal, iar vulpea capata calitati omenesti, precum vorbitul si ironia fina) altele mai putin vizibile, care apeleaza la fondul mitic (mitul labirintului ar putea fi un mit central) si miraculos al literaturii islandeze. Toate aceste trimiteri nu fac neaparat textul lui Sjon mai nuantat sau mai cult, el rezista si prin incondeierile proprii lui Sjon, dar ajuta la inriurirea micilor naratiuni. De aici rezida autenticitatea textului. Textul e un rezervor de surprize narative si de situatie. Straniul situatiei este temperat prin insertiile lirice.

Personajele din Vulpea albastra sint asemenea unei Aurore boreale. Cind te astepti mai putin, din interiorul lor intunecat si mat izbucnesc lumini si culori stralucitoare, ce anima bezna, obligindu-te sa patrunzi cu imaginatia in straniul amestec dintre frumusete, seninatate si moarte, dintre pornirile instinctuale si neprihanire si, mai ales, dintre acea realitate dezolanta si mitul vindecator, intr-un joc poetic necrutator, dar plin de sensibilitate.

Cred ca, pina la urma, ca din orice carte mare, si de la acest Sjon ia fiecare ce vrea:  textul Vulpea albastra e si parabola, e si basm, e si roman, e si translucid, e si liric, e si intunecat, e si postmodern si vechi in acelasi timp, complex, paradoxal si, cel mai important, frumos. Are ceva din adincurile in care navigheaza Hemingway in Batrinul si marea, rezuma, destul de bine, citeva dintre tarele fundamentale ale omului, acest animal limitat, lacom, criminal si visator. Desigur, ca in orice istorie care-si propune intelepciunea, vinatorul ajunge sa fie vinat. (...) Poate ca, in definitiv, estetrica asta e toata treaba cu Vulpea albastra. Poate ca Vulpea albastra e doar o zapada care cade si cade si cade si acopera tot pamintul, ascunzind o taina care s-ar putea afla, dar la fel de bine s-ar putea sa nu se afle niciodata.

La inceput de iarna, va propun un basm islandez intunecat, dar cu umor si lirism, intimplat cu putin inaintea iernii polare din 1883. Este Vulpea albastra, de Sjon.