Unu + unu (+ unu...). Niște comedii

Ce vreau sa spun insistind pe filiatia literatura-teatru e ca piesele lui Lucian Dan Teodorovici sint texto-centriste, literatura dramatica in acceptia clasica a termenului, in egala masura de citit si reprezentat scenic. Si nu texte de spectacol, scrise mai degraba pentru a fi puse in scena si mai putin pentru a fi tiparite si lecturate, cum se intimpla in artele spectacolului.(...) Daca ar fi sa identific cateva caracteristici generale ale celor trei texte, care sint foarte diferite, as incepe cu faptul ca fiecare e o rama cu care autorul detaseaza secvente din realitate. Asemenea unui polaroid, care developeaza un cadru. Contextele dramatice evolueaza putin, sint construite in primul rand pentru a infatisa. Cu exceptia lui Cristian din Unu+unu (+unu...), si a cumnatului lui, Pavel, care in dramatis personae e doar Cumnatul, dar de dragul unui nostim joc de cuvinte, in text isi dezvaluie identitatea nominala: „Pavel care are o fabrica de pavele“, personajele nu poarta nume. Anonimizarea e generalizanta, pentru ca eroii lui LDT, animand tablourile fictionale, nu evolueaza, nu se schimba, raman aceiasi. Sint importanti artistic prin biografiile scenice care definesc mai putin indivizi si mai mult tipologii.

Nici tema, nici ideea piesei nu sint tocmai noi, dar gasim in text si umor (citeodata chiar umor negru), si satira, si o usoara nota de cinism, si replici bine scrise, si personaje autentice, si o actiune dramatica atent condusa, si, iar lucrul acesta mi se pare foarte important, teatralitate. Indiciu clar ca lui Lucian Dan Teodorovici i-a priit trecerea nemijlocita prin lumea teatrului, cunoasterea modului in care se naste si se face un spectacol. (…) Fara a lungi prea mult vorba, dupa ce am citit Unu+unu (+unu) mie mi-a devenit limpede ca Lucian Dan Teodorovici scrie ca un autor de literatura dramatica, nu ca un prozator ce cocheteaza cu dramaturgia.

Cu atit mai mult cu cit cele trei comedii adunate intre copertele Unu + unu (+ unu…) sint, de fapt, exercitii inteligente pe marginea structurilor si limbajului treatral, motiv pentru care apetitul meu detectivist si analitic a fost satisfacut pe deplin. Depistind formule pirandelliene sau ecouri clare ale dramaturgiei ionesciene, pot spune ca Lucian Dan Teodorovici m-a convins prin deturnarea aparentelor, prin elasticitatea si plasticitatea materialului. Si, cu toate ca insusi autorul se considera romancier, inainte de orice, dramaturgul – intregit si de viziunea regizorala in care se asaza cu din ce in ce mai multa siguranta – nu se lasa nicidecum mai prejos. De altfel, pare ca ambii au ceva de castigat din coexistenta lor, ca se completeaza cand e nevoie si se redescopera impreuna. Dialogheaza, compun si contrapun subiectele si tehnicile de scriitura. (...) Pentru el, textul dramatic se dovedeste a fi o forma de a gindi, un joc patrunzator, cu multe piste, in care miza este cum se construieste acesta si mai putin gasirea firului care sa conduca spre iesire.

La fel si in Lift in miscare, un text scris insa mai degraba pentru insideri. Printre actori, regizori si alti oameni de teatru, o felie de viata cu un spectacol ce refuza sa se nasca, e pusa la dispozitia cititorilor dispusi sa intre in joc, in jocul absurd-ridicol al unor artisti care nu inteleg ce li se intimpla. Multa ironie, ceva caldura si destula empatie in replici si printre replici, destula raceala la sfirsit, cind jocul duce dincolo de limitele unor asteptari conventionale… Ceea ce e valabil si pentru Elefanti roz si elefanti galbeni, cel de-al treilea text, care nu mai merge pe formula metatextului. Inorogul, calul inaripat, vasiliscul si alte creaturi fantastice se insinueaza cu forta in absurdul inofensiv al povestii care-ti cere sa faci pactul cu fictiunea. Asta, daca nu alegi calea perdanta de a ramine in exterior. Ironizat esti tu, cititorule-spectator, daca nu vrei sau nu poti sa te joci, preferind sa-ti chinui ratiunea. Nu vei putea iesi din „logica“ sagalnica a vorbelor rostite in final de Personajul Galben...

E interesant cum pentru Lucian Dan Teodorovici drumul spre proza trece mereu prin teatru sau a trecut, sfirsind inevitabil pe o scena. Ironia e ca eu, nefiind un cititor de piese de teatru, nu as fi citit teatrul lui, daca nu m-ar fi interesat mai intii ca prozator. De unde constat ca exista o placere textuala nebanuita a genurilor comunicante.