Portretul artistului ca tanar caine

Asa avem posibilitatea sa accedem la un numar de zece povestiri adunate in volumul numit, foarte joycean, Portretul artistului ca tinar ciine (Editura Polirom, 2014, traducere din limba engleza si note de Mihaela Ghita, cu prefata, excelenta, a lui Mircea Mihaies). Daca poetul e plin de vitalitate – dedat la excese bahice si mereu pus pe artag –, povestirile dovedesc o alta fiinta launtrica. O proza psihologica, cu reverberatii emotional-sentimentale din zona copilariei si adolescentei, consumate intr-o lume de provincie, o Tara a Galilor incremenita in timp. Personaje de toate felurile. Se traieste si cam atit. Nimic nu e neverosimil. Taietura frazei si atmosfera sint cele ale marii literaturi clasice de limba engleza. Povestea unui bunic care se tot pregateste sa moara, momentul fiind mereu aminat, devine emotionanta. O parabola? Nu stiu. M-a impresionat, ce sa spun mai mult. Spune bine Mircea Mihaies: „Construite intr-un mod asemanator poeziilor sale – prin acumularea treptata de imagini, senzatii si amintiri –, povestirile traiesc prin verva atent controlata a stilului si prin aplombul viziunii comic-ironice. [...] Puse in balanta cu involburarile din viata reala a scriitorului, povestirile reprezinta o incercare de a redescoperi inocenta pierduta a unui paradis plin de ispitele cunoasterii postadamice”.

Portretul artistului ca tinar ciine cuprinde o serie de proze cu aer campestru si urban, evocind copilaria si tineretea lui Dylan Thomas, din regiunea galeza Swansea si a imprejurimilor sale. Sint povestiri in care nu intimplarile sint esentiale, ci mai degraba atmosfera si personajele care developeaza experientele protagonistului, multe dintre ele cu un caracter initiatic. In primele povestiri, Dylan Thomas surprinde cu talent momentele de gratie care intregesc si potenteaza universul copilariei si reda cititorilor aromele si fauna pitoresca din spatiul rural – fie ca e vorba de poznele facute cu prieteni (de la jocurile in care pustii strecoara otet in piine sau se ciupesc si cinta pe intuneric si pina la explorarea camerei slujnicelor si simularea unor predici religioase), fie ca e vorba de confruntarea cu momente mai serioase – pregatirea de moarte a bunicului (pe care acesta tine mortis sa o consume intr-un sat mai acatarii), deceptia amoroasa a surorilor care afla ca au fost trase pe sfoara de un tinar ce dorea sa se intilneasca cu amindoua, in zile diferite si pina la expeditiile pe cont propriu ale copiilor in salbaticie sau la intilnirea adolescentilor cu fetele (intilniri care iti fac stomacul sa rasune de voci, precum o cochilie) toate intimplarile retin un aer comic discret, un aer tonic ce este potentat de lirismul ce explodeaza in enumerari si inventarieri de stari si trairi.

Volumul de proza scurta Portretul artistului ca tinar ciine, publicat pentru prima oara in 1940, la 24 de ani dupa romanul lui Joyce la care face trimitere titlul, imparte cu acesta un anumit mod de a concepe apartenenta la o cultura „minora”, lipsita de rasunet din motive partial geografice. Metamorfoza om - ciine petrecuta intre cele doua volume cred ca trebuie luata drept semnul unei capacitati regenerative superioare a personajelor lui Dylan Thomas, mai degraba decit al unei involutii spirituale, cum ar putea parea inaintea lecturii. „Tinarul ciine” se arata a fi cel care, chiar in viltoarea experientelor pe care nu si le-a dorit, isi da seama ca nu va inceta niciodata sa fie curios cu privire la noutatile care i-ar putea fi aduse de urmatoarele zile. (…) Luindu-se, poate, mai putin in serios ca prozator, Dylan Thomas a scris un volum care, la centenarul nasterii lui, suna a trecut foarte recent – ceea ce nu s-ar putea spune cu toata convingerea despre versurile lui, mult mai cunoscute. Vazute initial de critica drept frivole, povestirile mi s-au parut dense, abil construite, de neinlocuit.

Daca nu am insistat pina acum, ma folosesc de ultima sansa sa zic ca au mult umor si, cred eu, o deschidere nonagresiva catre sensibilitati diferite de cititori. Asta pentru ca Dylan Thomas povestitorul nu aseaza accentul pe parada sau pe demonstratie, ci pe vulnerabilitatea unei sensibilitati care isi cauta, mai degraba nesigura, un loc si o voce.

Nu trebuie sa ajungi la final ca sa intelegi ca povestirile din acest volum au un farmec aparte; nu atit prin personaje si structura de bildungsroman (desi procesul de maturizare capata un inteles si mai profund datorita condeiului scriitorului), cit prin stilul unic de a transmite emotii si sentimente, de a privi lumea in mod diferit – de la o perceptie ingusta, rezumata la universul propriu in copilarie, la una foarte vasta, in care tinarul domn Thomas gaseste ceva fermecator in fiecare dintre personajele sale si in fiecare intimplare aparent obisnuita. Fuga pe cimp, pierderea unui prieten apropiat, prima dezamagire in dragoste, primul job, prima betie, o pana de curent cind ai crezut ca in sfirsit ti-ai gasit aleasa – nu sint altceva decit amintiri si senzatii, poate comune tuturor oamenilor la un moment dat. Inevitabil, apare sentimentul de nostalgie, accentuat tocmai prin viziunea comic-ironica asupra vietii si amalagamul de ginduri, idei si trairi – rezultatul unei minti tinere si contradictorii.