Istoria sinuciderii

Descriere

Cunoscut cititorilor ca autor al Istoriei infernurilor (Humanitas, 1998), Georges Minois, specialist în istoria mentalităţilor religioase, se apleacă de această dată asupra unei teme ce a fost întotdeauna întîmpinată cu tăcere, stînjeneală sau indignare: sinuciderea.
Dacă omenirea există este pentru că omul a găsit pînă acum destule motive ca să trăiască. A alege între viaţă şi moarte n-a constituit, cel puţin pentru cei mulţi, decît o problemă prost pusă. Căci cum să alegi între viaţă şi moarte? Şi totuşi nu rareori se întîmplă ca oamenii să decidă că viaţa nu mai merită să fie trăită, punîndu-i capăt în mod voluntar. Mai mult chiar, de la Cato şi Seneca şi pînă la Montherlant şi Weininger, s-au ivit destule voci care să afirme că sinuciderea este probă supremă a libertăţii umane. Dacă în Evul Medii sinuciderea trecea drept o insultă adusă lui Dumnezeu, sinucigaşii avînd parte de o simbolică dar macabră execuţie postumă, după Renaştere termenii noi în care s-a pus problema liberului arbitru şi criza valorilor tradiţionale au pus sub semnul întrebării interdicţia creştină a suicidului Sub efectul mentalităţii permisive a ultimelor iecole, moartea voluntară avea să-şi piardă caracteristica sa de culpă, fără să capete însă vreo aprobare oficială.