Inconstientul modernilor. Eseu asupra originii metafizice a psihanalizei

Descriere

Iată o evidenţă a zilelor noastre: Freud a descoperit inconştientul, iar psihanalizei îi revine privilegiul de a fi ştiut să-i exploreze mecanismele într-un mod inedit. Revoluţia psihanalitică a inaugurat astfel o nouă epocă, aşa cum, odinioară, Copernic a bulversat ierarhia astrelor, iar Darwin a reconfigurat descendenţa omului. Or, psihanaliza îşi are rădăcinile în metafizica modernă care, de la Descartes la Husserl, încearcă să gândească subiectivitatea subiectului ca instanţă fondatoare a cunoaşterii şi a acţiunii. Căci inconştientul, acest cuvânt pe care metafizica îl implica, dar pe care nu l-a pronunţat niciodată, este obsesia filosofiei, de la Descartes încoace şi de la al său cogito: Spinoza, Leibniz, Kant, Fichte, Schelling, Schopenhauer, Nietzsche, Husserl sau Heidegger s-au lovit cu toţii de partea nocturnă sau tainică a omului din chiar momentul în care acesta se instituie ca subiect suveran. Inconştientul este, din punctul de vedere al metafizicii, toată această noapte a lumii pe care o percepem, după spusele lui Hegel, atunci când privim un om în adâncul ochilor. În definitiv, nu este nimic altceva decât acest indicibil al metafizicii moderne care nu devine explicit în metafizică decât cu preţul unei refulări a originii sale metafizice. Toate acestea explică, fără îndoială, raportul ambiguu - în mod aparte evident la Lacan - al psihanalizei cu filosofia, pe care ea o respinge şi, totodată, o revendică. Dacă filosofia modernă a vorbit despre inconştient fără să o ştie, psihanaliza a făcut filosofie fără să vrea. Acolo unde se afla subiectul modern, inconştientul trebuia să se ivească: acolo unde a apărut inconştientul, filosofia trebuie să revină. Jean-Marie Vaysse este profesor de filosofie la Universitatea Toulouse Le Mirail.