Plicuri și portrete

Am vrut sa-l reeditez in primul rind pentru ca unii dintre cei despre care am scris au decedat intre timp si eu am scris, in momentul acela, noi texte despre ei care, dupa parerea mea, completau portretele. In plus, in cuprinsul initial existau si texte care, intre timp, au aparut in alte volume, si m-am gindit sa dau o alta structura a volumului, lucrind cu editoarea de la Polirom, o excelenta redactoare. Am ajuns foarte repede la peste 700 de pagini si am zis ca nu se poate, e mult prea mult, o caramida coplesitoare. Am redus, nu foarte mult, pot doar sa va spun ca mai am material pentru inca un volum, pe care insa n-o sa-l public probabil prea repede sau poate niciodata. S-au mai adaugat si niste portrete ale scriitorilor prieteni din strainatate, care lipseau initial. Unul dintre ei, foarte bunul meu prieten Antonio Tabucchi, a decedat si el intre timp, si am vrut sa pun si acest accent, al despartirii.

In ultima carte, ati creat un portret al Annei Pauker, portret care a dus la anumite reprosuri. Ce ati vrut sa transmiteti? Eu nu am avut intentia de a o reabilita si nici n-as fi putut. Dar ceea ce m-a interesat pe mine, si aceasta ar putea interesa si pe altii este cum o fata dintr-o familie saraca, foarte religioasa, dintr-un sat din Moldova, ajunge sa devina un comunist fanatic, pentru ca sa sfirseasca pina la urma sub o conspiratie a propriilor ei tovarasi. Mi s-a parut ca destinul acesta care se incheie printr-un cerc arata ceva despre ce este existenta si ce este istoria fiecarui om in conditii extreme. E usor acuma sa-i bagam pe toti intr-o oala, si n-as zice ca nu-si merita soarta, dar din punct de vedere al scriitorului, care nu trebuie sa fie un procuror, ci interesat de ce s-a intimplat. Cum stiti, in Crima si pedeapsa, eroul este un tinar nihilist care omoara o batrina total nevinovata. Ai zice ca este un monstru, dar pe parcusul a citeva sute de pagini autorul incearca sa inteleaga acest tinar chinuit.

Nu am spus ca e un exil. Exilul e in afara ei. E in afara refugiului. A fost de la bun inceput un refugiu. Chiar si cand am trait in Romania. Stii prea bine, pentru ca te ocupi si tu cu indeletnicirea asta puerila a scrisului si a cititului, ca literatura, arta in general, iti ofera un (relativ) mic refugiu din haosul cotidian. Adica, te retragi in tine si incerci sa ignori jur-imprejurul sau sa il intelegi mai bine sau sa-l recreezi intr-un mod mai deosebit, mai original. Limba a ramas un refugiu esential pentru mine. Eu am, cum stii probabil, o biografie mai complicata, si in momentul cand, la 9 ani, revenind in Romania din lagar, am descoperit in basmele lui Creanga magia cuvintelor si a unei limbi diferite de limba de pe strada sau de acasa, a fost prima racordare la acest refugiu pe care l-am desoperit cu incantare si in care m-am retras.

Mi-a placut mult, in mare parte, volumul Plicuri si portrete, pretextul turneului dvs. de acum in Romania. Citind, am simtit ca mi se permite sa iau parte la scene intime, mai ales prin scrisorile care va erau adresate. Insa nu v-a fost teama ca publicarea unora dintre acele scrisori poate fi considerata un act de indiscretie? Dvs., de exemplu, nu v-a picat bine – spuneti in acelasi volum – cind Mircea Zaciu a publicat un fragment din scrisoarea dvs. Spuneati: „Scrisoarea fusese totusi una particulara!” Ar putea fi o culpa pentru ca nu am cerut aprobare, acolo unde se mai putea cere. Dar impresia mea a fost si este ca aceste scrisori, in cadrul unor portrete foarte amicale, nu fac nici un rau, dimpotriva. Scrisorile sint prietenesti, nu sint in disputa si nu anima contradictii, controverse si asa mai departe. Din punctul meu de vedere, sint scrisori normale, prietenesti. Sper ca nu am gresit prea mult, dar imi fac mea culpa si spun ca este o vina fericita, caci nu dezavuez sau patez memoria prietenilor mei. As vrea sa sper ca aceasta dereglare sa fie privita cu ingaduinta.

Eliade nu si-a cerut niciodata scuze pentru episodul legionar. Pe de alta parte, in volumul Plicuri si portrete povestiti cum v-ati intilnit la Paris cu Cioran – un alt simpatizant legionar in tinerete. Nici Cioran nu si-a cerut scuze, dar el a fost foarte framintat de vina lui. In „Caietele” lui, povesteste o discutie cu Eugen Ionescu. „L-am intrebat: «Cum am putut eu sa fiu asa de idiot?»“ Si Ionescu ii raspunde: „Nu ai fost idiot, ai fost nebun”. Deci Emil Cioran era preocupat de ce facuse in tinerete. La Eliade nu se vede asta. Ba, mai mult, in ultimul lui volum de memorii (deci scris in ultima parte a vietii) era o fraza in care Eliade spunea ca, odata cu uciderea lui Zelea Codreanu, generatia noastra a inteles ca nu are viitor istoric. Matei Calinescu, care fusese in bune relatii cu el, a sunat-o pe Christinel Eliade si i-a spus „fraza asta trebuie scoasa”. Ea a raspuns: „Daca Mircea a scris asa, trebuie lasata”. Si a ramas. Cum adica generatia nu si-a mai vazut niciun viitor? Afirmatia era excesiva, simplista, dar nu era intrebarea lui Cioran, „Cum am putut eu sa fiu asa de idiot?”. Dimpotriva, era un soi de reafirmare a unei nostalgii din junete. E o afirmatie grava si foarte impovaratoare.