De veghe in lanul de secara

De “Lanul de secara” am auzit prin filmele americane cu liceeni… si asta e principalul motiv pentru care am fost curioasa cu privire la carte. Stiam ca este o poveste pentru adolescenti, dar fiind invatata in ultima vreme cu lecturi trecute liceu si de prospetimea lui, am pierdut asta din vedere. La inceput mi s-a parut ca urmeaza sa se intample niste chestii palpitante. Imi imaginam niscaiva aventuri, ca in filmul “Stand by me” sau cartea “Tom Sawyer”. Apoi, vazand ca in locul aventurilor tot ce ni se ofera sunt feed-back-uri, pareri personale si plimbari dintr-o parte in alta a New York-ului, m-am gandit ca e ceva simbolistica la mijloc. Dupa care… cartea s-a terminat. Cel putin trei sferturi din poveste mi s-a parut ciudata. Nu am inteles de ce tanarul Holden se tot plimba prin oras ca o naluca. Stiu, personajul explica faptul ca astepta ziua de miercuri ca sa se intoarca acasa, dar totusi, parca prea e obositor sa-ti petreci trei zile bananaind dintr-o parte in alta, fara nici un tel. Motiv pentru care, am apreciat ca personajul ar fi usor dezaxat. Dar nici pe ideea asta nu poti merge, fiindca lucrurile pe care le spune sunt logice si chiar bunul simt iti sopteste sa fii de acord cu teoriile lui despre viata. Deci e vorba de un baiat normal, dar cu apucaturi ciudate, neadaptat societatii, scolii si vietii in general care desi pe parcursul cartii se intalneste cu o serie de personaje, pare extrem de singur in mijlocul lor, pare inchis in lumea lui, pe care ceilalti o privesc dar nimeni nu are acces propriu zis. Pana la urma, nu a trebuit sa incerc sa gasesc sensuri peste sensuri. Stilul e usurel, la fel ca mesajul, care nu e deloc criptat, nu izvoraste din analize savante de doctori in litere ci pur si simplu reiese din text: e greu sa fii adolescent, unora le e mai greu ca altora. Cam asa s-ar rezuma intreaga poveste a lui Holden, care nu contine nici o intamplare iesita din comun, nici o aventura sau intorsatura de situatie. Cat despre baiat, numai de bine. Simplitatea si inocenta lui care la adolescentii de 17 ani de acum e inexistenta, te cucereste si iti doresti sa fi trait atunci, macar pentru asta. Recunosc, mi-ar fi placut o actiune mai colorata, uneori e atat de redusa incat intervine monotonia. Cum se intampla ceva, cum sare Holden cu o amintire care mai ocupa o pagina si inca una… Asta e valabil si pentru stilul de scriere care, desi e facil si presarat cu umor, se bazeaza pe anumite repetitii care au rolul lor in conturarea personajului dar totusi contribuie la acest minus, monotonia. In orice caz, e un stil placut care am observat ca a fost copiat si de altii prin scrieri mai mult sau mai putin amatoare.