Vanatorii de zmeie

O prietenie adevărată trebuie apreciată și ținută aproape. Păcat că de cele mai multe ori ne dă seama de valoarea un prieten abia după ce-l pierdem, și mai mare păcat dacă orgoliul ne împiedică să îl recâștigăm. Prietenia dintre Amir și Hassan nu e una simplă, ci are multe limite, însă pentru cel dintâi acestea au oarecum mai mare importanță decât legătura în sine. Înainte ca războiul și răul să se abată asupra Afganistanului, oamenii de acolo trăiau fericiți și se bucurau de ceea ce aveau. Amir și tatăl său, Baba, trăiau într-o casă mare și impunătoare, iar într-o colibă din curte stăteau slujitorul și fiul acestuia, Hassan. Cei doi copii se înțelegeau de minune, mai ales atunci când erau doar ei și uitau de statutul lor. Hassan îl admira pe Amir și îi era credincios mai mult decât s-ar cuveni. Era gata să facă orice pentru prietenul său. Amir era bucuros că avea un prieten și aprecia devotamentul lui Hassan, însă nu rata ocazia să profite puțin de naivitatea lui. Totodată, Amir îl dădea pe acesta deoparte atunci când alți copii veneau la el. Amir își dorea din răsputeri ca Baba să fie mândru de el și să-l laude așa cum făcea adesea cu Hassan. Vânătoarea de zmeie, un concurs des practicat și foarte popular în zonă, spera să-l ajute să câștige aprecierea tatălui său. Ajutat de Hassan să înalțe și să mențină zmeul în aer, Amir câștigă concursul. Totuși, victoria e mai mare dacă ultimul zmeu căzut este găsit și adus acasă. Hassan fuge să-i caute zmeul lui Amir și în urma acestei căutări ajunge să fie agresat de un grup de puști cu care ei au avut discuții în contradictoriu și înainte. Amir, pornind pe urmele prietenului său, vede pe furiș totul, însă decide să nu acționeze. Această decizie îl va marca și urmări toată viața. Din ziua aceea, lucrurile se schimbă. Chiar dacă Amir și cu Hassan nu vorbesc despre cele întâmplate, prietenia dintre ei se rupe și se despart, la propriu. Hassan și tatăl său părăsesc curtea lui Baba și se mută într-un sat învecinat. Când războiul dă târcoale, Amir și Baba părăsesc și ei casa și se mută în America. Da, Amir începe o nouă viață, însă umbrele din trecut îi mustră conștiința. Abia peste câțiva ani, după ce s-a însurat și Baba moare, lui Amir i se oferă șansa de a-și ispăși păcatele și de a-și curăți conștiința. Cum? E o altă poveste fascinantă pe care vă las să o descoperiți singuri. Merită! Mi-a plăcut tare mult felul lui Hosseini de-a scrie, atât de plăcut, amuzant și totodată dureros și pătrunzător. Povestea este umbrită de tragedie, însă în spatele acestor întâmplări nefaste se ascund valori neprețuite ca prietenia, sinceritatea, devotamentul și credința. Cartea cuprinde multe detalii și despre războiul și invaziile ce-au avut loc asupra Afganistanului. Ni se prezintă și cum acestea schimbă viețile oamenilor și traiul din țară. Totuși, pe mine m-a captat mai mult povestea dintre cei doi puști. Avem de învățat din ea despre cum trebuie să fie o prietenie adevărată. "E greșit ce se spune despre trecut, că poți să-l îngropi. Pentru că trecutul își face drum spre lumină cu ghearele." “Există un singur păcat, numai unul, și ăsta-i furtul. (…) Când omori un om, furi o viață. Îi furi soției lui dreptul de a avea un soț și copiilor – dreptul de a avea un tată. Când spui o minciună, furi cuiva dreptul la adevăr. Când înșeli, furi acelui om dreptul la corectitudine. (…) Nu există lucru mai păcătos decât furtul.” “Dacă nu-ți ții ochii pe cer, n-o să mai reziști mult!” “Ne rostogoleam fiecare pe partea lui de pat, lăsându-ne duși de ceea ce ne salva întotdeauna – pe ea, somnul, pe mine, o carte.”