“
PREFAŢA
Personalitatea marcantă a lui Alexandru Davila, om de teatru complex — director al Teatrului Naţional din Bucureşti, întemeietorul primei trupe particulare stabile, critic şi autor dramatic, traducător, regizor, actor — a cunoscut, în timp, o receptare cu caracter eterogen. Contestat de adversarii săi, adepţi ai unui punct de vedere mai mult sau mai puţin subiectiv, apreciat de oamenii de litere, care l-au privit cu multă obiectivitate, dramaturgul apare în ochii posterităţii critice drept creator al unei capodopere, aşa cum avea să-l definească G. Călinescu. Numele lui se leagă, în egală măsură, şi de consolidarea Teatrului Naţional ca instituţie de stat menită şă direcţioneze pe o cale sănătoasă, proprie, dezvoltarea mişcării scenice la noi, în concordanţă cu fenomenele cele mai evoluate pe plan european. Fiindcă, dacă în ţările de tradiţie, arta scenică se caracteriza printr-o înnoire datorită pătrunderii adevărului uman şi social, în intenţia de a reda cît mai aproape de realitate natura umană într-un decor cît mai „exact’ — şi Andre Antoine în Franţa, Sir Irving în Anglia, Max Reinhardt în Austria, Konstantin Stanislavski în Rusia au ilustrat, împreună cu ansamblurile lor, asemenea înflorire —, în România, activitatea teatrală era frînată de sistemul concesiunilor particulare, care prefera, în cea mai mare parte a cazurilor, antreprenori ce se orientau spre trupele străine şi spre un repertoriu de gust îndoielnic, teatrul autohton este slujit, la început, de Costache Caragiale, care cu trupa lui de „diletanţi’ deschidă prima stagiune în sala bucureşteană Momolo în 1850. La Iaşi, evoluează Matei Millo, între 1846 şi 1852, continuîndu-şi activitatea la Bucureşti după inaugurarea clădirii
...“
Category: 
