Gradul maxim de inventivitate si de intricatie in explorarea transferului de personalitate il atinge Horia Arama tot pe teren sf, in romanul Tarmul interzis (1972), mai complex si in constructie si in tehnica narativa: naratorul isi imprumuta “vocea“ unui bikiu snatdier, unui eu fara nume, fara chip si fara trup, dar migrator la discretie (gratie urnii “procedeu de facilitare“, unui minim artificiu sf: un modest gadget sau gimmick, un dispozitiv de declansare a transferului, mascat in butonii de la camasa) prin trupurile altora, alese acestea “pe spranceana“, in functie de ineditul senzatiilor (si al potentialului epic) pe care le promit.
Category: 
