Potarnichile gri. Spitalele femeilor scotiene in Romania 1916-1917

Descriere

îmi pot foarte bine imagina surpriza generalilor din Statul Major de la Medgidia când aceste doamne din Edinburgh (fiind cunoscute ca „Potârnichile Gri”, după culoarea uniformei lor) au apărut la datorie acolo şi au înfiinţat spitalul lor de campanie după ce au ajuns în România trecând prin Arhanghelsk şi apoi Odessa. Poate că până atunci nu mai întâlniseră femei scoţiene! Acestea posedau un simţ al datoriei, o dorinţă de a-şi ajuta aliaţii, o încredere în abilităţile personale şi o determinare de a le folosi şi demonstra, şi mai presus de toate o voinţă de fier, refuzând să fie oprite de vreun obstacol; asemenea abilităţi le-au condus pe aceste tinere doamne din Scoţia în Dobrogea unde au salvat viaţa multor soldaţi români, ruşi şi sârbi în timpul celor mai primejdioase momente ale războiului.

Misiunea Spitalelor Femeilor Scoţiene nu este uitată în Edinburgh, oraşul meu natal. Aşa cum profesorul Coroban aminteşte, liderul acestora, Dr. Elsie Inglis, a lăsat numele său unui spital iar portretul său a apărut pe bancnotele scoţiene. în biserica unde tatăl meu slujea ca preot exista un mic cufăr lângă altar cu o inscripţie drept recunoştinţă a poporului sârb – o amintire a eforturilor depuse de Spitalele Femeilor Scoţiene. îmi mai amintesc şi de o enoriaşă în vârstă, doamna Parrott, care încă îşi amintea şi ţinea legătură cu descendenţi ai soldaţilor sârbi mult timp după război. Dar acest capitol extraordinar din istoria Primului Război Mondial nu este cunoscut pe deplin în România. Cartea profesorului Coroban va asigura faptul că exemplul Dr. Inglis şi a colegelor sale nu este uitat ci continuă să servească drept exemplu şi inspiraţie pentru noi astăzi.

Martin Harris, Ambasadorul Marii Britanii la Bucuresti, 5 octombrie 2011

...Deşi acest lucru este mai puţin cunoscut, în timpul Primului Război Mondial, pe toate fronturile importante, printre personalul medical însoţitor al armatelor ruso-româno-sârbe şi nu numai, s-au numărat şi un grup de infirmiere voluntare scoţiene. Acestea proveneau din organizaţia denumită Spitalele Femeilor Scoţiene (Scottish Women’s Hospitals - SWH),fondată ca expresie a patriotismului şi feminismului odată cu izbucnirea Primului Război Mondial.

Și mai puţin cunoscut este faptul că, mai înainte, în timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878, la Turnu Măgurele funcţionase un spital de campanie sub conducerea Mariei Rosetti (1819-1893), soţia lui C. A. Rosetti. Aceasta se trăgea din partea tatălui din clanul scoţian Grant, al cărui nume îl purtase înainte de căsătorie, iar cel mai cunoscut portret al acesteia nu este altul decât binecunoscuta pictură România Revoluţionară a lui C. D. Rosenthal.[1] Cunoaştere acestor detalii cu siguranţă le-ar fi bucurat mult pe doctoriţele, asistentele şi infirmierele scoţiene care au sosit aici în timpul Primului Război Mondial.

Costel Coroban

„[…] întotdeauna vor exista bocanci cromaţi, întotdeauna o să apară alţi bocanci, care semănau sau nu cu aceia de pe vremuri, dar care la fel o să-ţi apese gâtul.”,

Sofi Oksanen, Purificare, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, p. 260.

Prima experienţă de lectură:

Mărturisesc că în vreme ce în faţa ochilor mi se devoalau cu celeritate scenele zguduitoare ale retragerii armatelor aliate din Dobrogea, în ariergarda cărora se aflau şi voluntarele britanice din organizaţia Spitalele Femeilor Scoţiene, mi-a revenit în minte citatul mai sus amintit din cartea de ficţiune a scriitoarei finlandeze Sofi Oksanen, de curând apărută în ediţie românească. Dacă cea din urmă descrie scene din perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, când Estonia a fost reîncorporată într-o Uniunea Sovietică aflată în plină teroare stalinistă, şi din anii 1991-1992, când urmările ocupaţiei sovietice erau încă dramatice şi când, într-un final, începe a se produce „purificarea” personajelor, lucrarea lui Costel Coroban, bazată pe izvoare istorice autentice, dezvăluie o purificare care nu mai este doar spirituală, ci şi fizică, o purificare nu doar a câtorva personaje, ci o purificare la o scară mult mai întinsă, produsă, din nou, într-o lume a cadenţei bocancilor soldaţilor. Nici una dintre cele două lucrări nu vorbeşte despre un sfârşit al istoriei, în sensul atribuit termenului de Francis Fukuyama. Lucrarea lui Sofi Oksanen lasă întredeschisă uşa speranţei, dar câte alte destine nu şi-au găsit liniştea şi împăcarea la mai bine de două decenii de la prăbuşirea imperiului sovietic? Şi câţi bocanci „cromaţi” nu au mai apărut şi nu vor mai apărea încă în lume? Lucrarea lui Costel Coroban prezintă victoria acestor femei britanice în a-şi câştiga respectul conaţionalilor lor, dar şi al soldaţilor de toate naţionalităţile pe care-i tratează, de a-şi obţine, într-un fel, eliberarea din condiţia impusă de societatea britanică femeilor, dar aceasta nu a însemnat automat şi eliberarea bărbaţilor de pe întreg mapamondul de prejudecăţile de gen. în plus, după cum arată ultimele capitole, în Rusia se pregătea nu dezrobirea femeilor, ci înrobirea întregii societăţi.

A doua experienţă de lectură:

A doua experienţă de lectură a fost la fel de strâns legată de cartea Sofiei Oksanen. Ca şi opera scriitoarei finlandeze, cartea lui Costel Coroban spune povestea unor femei puternice, care în ciuda încercărilor liminale prin care trec, în pofida temerilor, a greutăţilor de toate felurile, uneori a dorinţei de a evada din acea realitate traumatică, reuşesc în cele din urmă să învingă, iar victoria lor aduce mângâiere şi câştigă admiraţia celor din jur. Un asemenea personaj a fost Dr. Elsie Inglis (16 august 1864 – 26 noiembrie 1917), care, deşi suferindă de o boală gravă, nu îşi dă sufletul până când nu îşi îndeplineşte misiunea pe care şi-a asumat-o; asemenea personaje sunt şi multe din celelalte femei medic, asistentele, infirmierele şi şoferiţele scoţiene şi britanice care au însoţit-o.

Iată cum priveşte una dintre aceste femei, o infirmieră ajungerea pe front şi ajutorul acordat răniţilor:

„[...] Pentru început, era eliberarea de sub norul marasmului trăirii războiului din perspectiva unui civil fără de folos. Indiferent cât de îngrozitoare priveliştile sau situaţiile, oricât de intolerabilă mila ce îţi pătrundea în inimă, cel puţin scăpasem de sub acel nor. Apoi, aflându-mă într-o ţară străină printre un popor străin mă simţeam în afara realităţii; şi totuşi orice făceam era vital, urgent şi cu consecinţe exacte. Exista o presiune insurmontabilă asupra spiritului şi se cereau lucruri formidabile trupului... răniţii ajungeau la spital cu sutele, şi chiar cei mai ignoranţi şi ineficienţi oameni erau de folos.”

Şi iată şi o scenă zugrăvită de o asemenea femeie din perioada retragerii din Dobrogea, când voluntarele britanice au reuşit să dea dovadă de un adevărat eroism într-o lume aflată în decadenţă:

„Soldaţii şi vizitii au biciuit imediat caii şi au pornit-o furios peste orice şi oricine. Toţi oamenii au început să urle şi să ţipe şi să fugă pentru a-şi salva viaţa. Au încercat să sară în maşini, iar un om cu un copil în braţe a aruncat copilul la pământ, şi a sărit pe scările maşinii. L-am dat jos şi am dat copilul unei femei. Niciodată nu voi uita teroarea de pe chipurile acestor oameni.”

A treia experienţă de lectură:

Vizitatorul Muzeului Crucii şi Semilunei Roşii de la Geneva, chiar şi cel mai cunoscător, nu poate fi decât sensibilizat de tragediile prin care a trecut umanitatea în istoria sa recentă, dar totodată va pleca de acolo cu un real sentiment de încredere în forţa omului de resurecţie. Simbol al acestei forţe îl reprezintă statuia albă a lui Henry Dunant, pionier al ajutorului umanitar acordat celor aflaţi în suferinţă în urma războaielor, fie aceştia soldaţi sau victime colaterale. Aceasta este imaginea pe care autorul cărţii de faţă ne-o lasă despre Dr. Elsie Inglis, fiecare frază sau pasaj al cărţii înălţând un pic câte un pic soclul statuii acestui personaj care are adeseori puterea de a-şi depăşi condiţia de gen, de clasă socială, de naţionalitate, de a depăşi frica, de a trece peste propriile prejudecăţi, rămânând totodată dedicată cauzei poporului sârb pe care a susţinut-o. Slujind cauzei lui Hippocrate, Dr. Elsie Inglis şi colegele ei tratează cu aceeaşi grijă pacienţi sârbi şi englezi, dar şi ruşi şi români. Subscriem, evident, şi dorim să întărim propunerea autorului ca autorităţile naţionale şi cele locale din Dobrogea sau din sudul Moldovei să marcheze cum se cuvine memoria Dr. Elsie Inglis şi a organizaţiei Spitalele Femeilor Scoţiene.

A patra experienţă de lectură:

Lucrarea lui Costel Coroban poate fi citită şi ca un document istoric cu privire la frontul românesc, din cel puţin două perspective. Adeseori membrele organizaţiei Spitalele Femeilor Scoţiene s-au aflat în imediata vecinătate a frontului, au interacţionat cu mii de soldaţi şi ofiţeri, au cules numeroase informaţii preţioase, uneori din surse de încredere, au înmagazinat impresii, au nutrit prejudecăţi. Toate acestea sunt importante pentru istorie, mai ales dacă sunt corelate şi cu alte surse istorice. Autorul are grijă să ajute cititorul să înţeleagă contextul istoric, geografic, cultural, social în cadrul căruia s-a derulat acţiunea personajelor sale, redă cu fidelitate desfăşurarea conflagraţiei şi tensiunile dintre aliaţi, înţelege importanţa reproducerii opiniei personajelor sale din punct de vedere al studierii imagologice a textului.

Iar pentru că am vorbit de imagine, se cuvine să evidenţiez valoarea surselor fotografice pe care autorul le foloseşte, adeseori mai grăitoare decât orice ar putea descrie mâna omenească.

*

Toate acestea mă fac să recomand publicului, indiferent de gen, publicului universitar şi şcolar, dar şi publicului larg, publicului corporatist, dar şi membrilor societăţii civile, istoricilor, veteranilor de război, dar şi medicilor, să citească această carte, să o caute în librării şi în biblioteci, să şi-o împrumute unul celuilalt, pentru a regăsi o pagină importantă şi inspiratoare din istoria recentă a întrepătrunderilor între naţiuni, pentru a reînvăţa spiritul real al voluntariatului, într-o ţară care are nevoie de voluntariat, pentru a ne exorciza de prejudecăţi, şi, să recunoaştem, avem nevoie de aceasta.

Dr. Silviu Miloiu, Asociaţia Română pentru Studii Baltice şi Nordice