Saman

Saman de Adina Dabija este o carte extrem de curajoasa si pentru ca isi asuma – fictional, dar in deplina cunostinta de cauza – aceasta reinventare de sine, descoperirea spatiului incert al propriei fiinte, o „calatorie pe verticala mult mai mare si mai misterioasa, pe linga care scrisul nu e altceva decit o excursie la mare cu clasa...”

Saman e o carte extraordinar de proaspata, de „transparenta” (in ciuda subiectului, atit de inconjurat de obscuritati si de „stiutori”) si de atenta cu livrarea adevarului propriu, o carte a nasterii de sine, printr-un efort aproape inuman de intelegere. […] Sa recunoastem, e un curaj (poetic) dintre cele mai rare, iar acest roman este una dintre cele mai spectaculoase carti aparute, in ultimii ani, in limba romana.

[Saman] este un pumn zdravan in zidul gros al existentei anoste de zi cu zi. Este o privire patrunzatoare a unui saman care m-a privit la un moment dat dinauntru si care mi-a amintit cine sint si pentru ce am venit pe lume, si pentru ce au venit toti oamenii pe lume: ca sa traiasca cu demnitate, cu fruntea sus, nu ca niste sobolani innebuniti de frici si de griji. Am scris aceasta carte pentru redarea demnitatii omului, pentru ca omul a uitat cine este, a uitat ca nu apartine nici unui timp si nici unui loc, ci doar centrului propriei sale fiinte, pur si luminos, de la Dumnezeu. Am scris-o mai ales pentru tineri si adolescenti, care, in loc sa se lase intimidati de lumea atroce creata de adulti si sa intre in jocul ei, sa stie ca orice om este un centru, un saman capabil sa reinventeze lumea si pe sine, si fiecare din noi avem, prin gratia divina, inauntrul nostru acest suflu regenerator. Aceasta este istoria descoperirii propriului meu „saman”. Toate evenimentele descrise in aceasta carte s-au intimplat intocmai pe nivelul miscarilor interioare si orice asemanare cu realitatea interioara este deliberata.

Eu cred ca toti avem in centrul nostru un „saman” dar societatea in care traim nu incurajeaza descoperirea acestuia, dimpotriva, ne face sa credem ca sintem neajutorati si prin urmare ne „sustine”, dar de fapt ne taie aripile: ne face dependenti de medicamnete, de relatii, de obiecte, de moduri de viata si de gindire. Am inteles in timp ce scriam citeva lucruri importante: ca nu apartin nici unui timp sau loc, nici unei estetici sau politici, ci doar centrului propriei mele existente, pe care l-am redescoperit in procesul scrierii. Am aflat ca un om poate sa ajunga fie atit de mult, incit toate circumstantele vietii sale sa devina neimportante.

Privind retrospectiv, as putea spune ca am scris aceasta carte pentru redarea demnitatii omului, pentru ca omul a uitat cine este. Am scris-o mai ales pentru tineri si adolescenti, care, in loc sa se lase intimidati de lumea feroce creata de adulti si sa intre in jocul ei, sa stie ca orice om este un centru, un saman, o forta care comunica cu nevazutul, capabila sa reinventeze lumea si pe sine, si fiecare din noi avem, prin gratia divina, inauntrul nostru acest suflu regenerator.

Fiecare om are inauntrul sau un saman, insa este foarte greu sa il descoperi. Si este un mister cine este, nu stii. Daca il descoperi, il descoperi treptat, prin diferite experiente de viata, care te aduc in centrul tau si te fac sa intelegi cine esti si ce este lumea. Nu stiu cine este samanul meu, dar stiu ca exista, ca se manifesta si ma ajuta. Si sint tot eu, dar un eu care se afla pe alt nivel.

Cind am inceput sa scriu, n-am stiut ce vreau sa spun. Scrisul m-a dus la saman – il aveam deja, exista, dar nu-i pusesem un nume. Imi pare rau ca acum este ceva atit de definit si concret, pentru ca nu stiu daca poti sa encapsulezi experienta asta de viata intr-o forma atit de exacta. Dar ma bucur ca nu poate fi pus intr-un gen si cred ca viata mea, in general, nu poate intra intr-o categorie. Nu ma consider scriitoare, de exemplu. Sint cineva care incearca sa vada cine este si sa inteleaga ce se intimpla.

Saman este o camera Sambo, un microunivers modelabil de perceptia fiecaruia, dar si omphalos, locul de intilnire dintre oniric si realitatea contemporana nemediata, fiind strabatut in sens figurat de aceeasi lumina verzuie intilnita in opera lui Eliade sau care il obseda pe Marele Gatsby. Poezia a facut din Adina Dabija o fiara metaforica, capabila sa spintece pintecul de balast al lumii sale, pentru a pasi in lumina unui eu mai incapator. Iar poezia Adinei din acest roman „ma facea fericita ca o hirtie de napolitana care zboara nestingherita pe strazile Bucurestiului, ca perechile de adidasi rupti agatati de firele de telegraf din Bronx sau ca un sirag de margele lucioase si colorate prinse intr-un copac din New Orleans”.

Amintindu-ne de originile noastre si anuntind timpul innoirii spiritului, Saman este un monument de extrasenzorialitate, in care cu entuziasm si sinceritate, Adina Dabija cojeste realitate dupa realitate, realizind o dubla initiere (a celui care scrie si a celui ce citeste). Cuvintele ei devin spirite de care cititorul se lasa dus spre alte lumi, devorat si recompus.