Exuvii (ediția a VI-a, de buzunar)

Eul este o strana combinatie de trecut, prezent si viitor, care se completeaza, se lupta sau se anuleaza fara a distruge fiinta, este un eu iubit sau vrednic de ura, a la Blaise Pascal, asa cum il traim, cu mai multa sau mai putina intensitate, in diferite momente ale existentei noastre, percepindu-l, poate, la fel ca si autoarea, in imaginea copilului primordial din noi, un soi de supraeu „puternic, impasibil, feroce”. Iar exuviile nu sint altceva decit ramasitele acestor euri care ne compun si descompun, ne apropie si ne departeaza de sentimente traite, pastrate, pierdute, recuperate, intregi, reintregite. De aceea volumul, in esenta sa, poate fi considerat o carte de memorii si anti-memorii, de retraire a trecutului, prezentului si viitorului, in care, asemenea unui vis, protagonista nu este nicaieri si este pretutindeni in ce spune, construind complexe broderii lingvistice si, implicit, existentiale.

Dictionarul de neologisme ne spune ca exuvie este invelisul rezultat prin napirlirea si iesirea insectelor adulte din pupe. Cartea Simonei Popescu este o colectie de exuvii personale pe care le aduna vrind parca sa se convinga pe sine ca virstele se schimba fara sa dispara definitiv din fiinta noastra. Scriitoarea povesteste, invoca, inventariaza senzatii, ginduri indepartate pe care de obicei le uitam, le trecem cu vederea, frica de moarte cu toate infatisarile ei, incercarile continue ale oricarui copil de a se dezmetici in lumea in care se afla. E o carte ce se deosebeste mult de cele pe care le citim in mod obisnuit. E o carte de proza a unei poete de exceptie. Nu are actiune, desi se intimpla mereu cite ceva. Trupul si sufletul „napirlesc” din cind in cind, celulele fiintei tale se schimba o data la sapte ani, peisajele din jur se modifica, prietenele sint altele, cuvintele pe care le stii sint tot mai multe, cartile pe care le citesti sint tot mai complicate.

Tot un jurnal, deghizat, este si exceptionala carte a Simonei Popescu […]: scormonitoare si singuratica, povestitoarei (desi ar trebui sa ii spun mai curind „vorbitoarei”, pentru ca nu povesteste ceva anume, ci vorbeste, fermecindu-te si lasindu-te cu gura cascata) ii plac ascunzatorile de tot felul. Din ele ii spioneaza pe ceilalti, se gindeste la sumedenie de minunate aiureli, face si desface lumi miraculoase, in care ea insasi este, involuntar, personajul cel mai interesant. Citind-o pe Simona Popescu, cabinet fever devine nu doar suportabila, ci de-a dreptul placuta si te apuca brusc pofta sa te ghemuiesti undeva, sa iti gasesti un locsor confortabil, o vagauna, cum ii spune autoarea, din care sa te poti cufunda nestingherit in lectura Exuviilor. Iata cam care ar fi citeva vagauni demne de stiut: o lada de plapumi, podul (fie si o mansarda calduta, as zice eu), vitrina din care trebuie scoase cu grija paharele si vreo doua servicii de cafea, debaraua cu perne sau pur si simplu dulapul cu haine. Adaug unul mult mai modest si mai accesibil, dar, dupa mine, foarte placut: un fotoliu moale si mare.

Simona Popescu refuza […] sa-si conceapa existenta ca pe o continua si exclusiva consacrare a unei ipostaze prezente, pentru ea infatisarile a ceea ce a fost si va deveni coexista intr-o simultaneitate organica, aidoma inelelor ce masoara virstele copacului sau matrioskai – jucaria care ascunde o populatie de figurine montate unele in altele, comunicind, visindu-se reciproc, retrospectiv si premonitoriu. De aceea, spre deosebire de opinia curenta, autoarea vede esenta umanului nu in unicitate, ci in multiplicitatea proteica a chipurilor sale. […] Centrat pe nostalgia primilor pasi, romanul nu prea ne spune mare lucru, de pilda, despre nationalitatea autorului, el putind fi cu acelasi succes francez, englez sau american, nu conteaza. Simona Popescu previne totusi asemenea observatii cind afirma: „As suferi ca un ciine daca as inventa ceva care sa nu ma contina”. In Exuvii – si acest lucru mi se pare evident – Simona Popescu ramine egala cu sine insasi, cistigind pariul de autenticitate pe care si l-a propus. Am putea sa-i privim romanul ca pe un poem supradimensionat si-i vom realiza adevarata valoare.

Exuvii, ca si Orbitorul cartarescian, va sa zica savoarea evocativa a copilariei: in tipare mitic-arhetipale la Cartarescu, estetizant in autoscopie – la Simona Popescu. […] Aducerea in discutie a lui Creanga si Ionel Teodoreanu nu mai spune nimic, acum, o data ce Alice in tara minunilor a trecut prin hermeneutica lui Gilles Deleuze, o data ce Freud si Jung au pogorit pe nimfeta lui Nabokov, iar proiectia eului investigindu-si amintirile a trecut de mult de toate granitele psihanalizei, antropologiei, deconstructiei s.a.m.d., de la micutul Nica din Humulesti pina la copilul alchimic „din” Jung-Kereny e-o cale de… cu totul alta lume, iar in ciuda similaritatii punctului de plecare, finalitatea copilariei ca trecut/prezent perpetuu din Exuvii si ca extract de „fiinta primordiala” – catre cea de-a doua ipostaza se indreapta si se cuvine abordata.