Caietul albastru

Descriere

De când mă ştiu, aş putea spune, dar mai precis de la vârsta de cincisprezece ani, am ţinut – cu unele inter­mitenţe – un jurnal intim. În epoci diferite, el a luat înfăţişări felurite: când simplu caiet de note referitoare la evenimentele, la trăirile zilei, când jurnal de lectură, uneori repertoriu al exerciţiilor spirituale, consemnare a meditaţiilor urmând un itinerarium mentis in Deum, alteori caiet al unei pasiuni obsesive, de cele mai multe ori un melting pot în care ghiveciul cuprindea reflecţii, note pe marginea cărţilor, a evenimentelor din lume, scrisori, însemnări de călătorie, proiecţii în imaginar, vise, ficţiuni. În anumite perioade purtam chiar două „jurnale”, unul pentru consemnarea reflecţiilor, altul pentru urmărirea desfăşurării unei experienţe intime acaparatoare. Nu arareori textele depăşeau limitele însemnării „zilnice”, constituindu‑se în eseuri constru­ite zile, dacă nu chiar săptămâni de‑a rândul.

Caiete întregi, file numeroase din aceste arhive intime s‑au risipit, au pierit prin naufragiile ultimelor decenii, prin locuinţe percheziţionate, părăsite, confiscate, trecute în „patrimoniul statului”. Altele, tot numeroase, s‑au regăsit în lăzi şi saci eşuaţi – dacă nu pe plăji pustii – prin garajele şi magaziile prietenilor sau ale rudelor. Câteva mi‑au parvenit, aduse sau transmise clandes­tin peste frontiere, în perioada în care eu însumi, refu­giat politic în Franţa, nu mă puteam întoarce în ţară. Printre ele, „Caietul” acesta „albastru”.

„Adevărata putere, scrie tânărul erudit Balotă, se află în puterea fără glorie, în puterea ascunsă, în fecunditatea tăinuită. Nimic manifest, sămânţa este îngropată adânc. În somnul seminţei e puterea fără glorie. Însăşi pasivitatea ei e rodnică. Secerişul, gloria târzie a seminţei dincolo de orizontul ei. Sămânţa e puternică în timpul agoniei sale subterane”. Aceste note – ce pot fi considerate un manifest indirect – sunt scrise în ianuarie 1955 […] E captivantă incursiunea efectuată în ’91-’98 în sumbrul an ’54-’55; ochiul lucid al eruditului Balotă îl „priveşte” pe junele de atunci, îl judecă, îl tratează cu iubire, cu înţelegere, cu ranchiună de cărturar. Se obţine astfel un efect al stranietăţii; e ca şi cum ai înainta printr-un labirint al timpului, labirint ce are în loc de ziduri – oglinzi. În timp ce vezi diferite chipuri reale în oglindă, asişti la descrierea lor luxuriantă, memorabilă, iar numai peste câteva clipe ai şansa să vezi aceleaşi chipuri vii, descrise de acelaşi spirit… ce a acumulat o experienţă – de la primul jurnal, de la primul segment de timp – de patruzeci de ani aproape. Cuceritoare, asprimea unui guru întoarsă împotriva sa, asprime ce denotă faptul că războiul subteran, început acum câteva decenii, e în toi; Maestrul îşi este fidel sieşi, se înfruptă imperial din mizeria oricărei autodepăşiri (Nietzsche). Atingând o dată un ideal – kantian vorbind, „un lucru individual, determinabil sau chiar determinat numai prin idee” –, Nicolae Balotă, îl depăşeşte exemplar, inventând idealuri ce dau largi fiori de sfânt mister. (Lucian Blaga)”