Acolo unde îmi bate inima

Se pare că Gide a zis că tot ce-i de spus s-a spus deja. Înțeleg, sunt complet de acord, sunt de acord și cu Jim Carrey când spune că ”none of this is real, none of us exist” - sau cam așa ceva, dar nu îmi place deloc să dau de idei reciclate pas cu pas într-o carte, în aceeași ordine a pașilor întâlniți în altă carte, în altă situație. Sigur, toți am iubit și-am urât și am scris despre asta, cu toții am trecut din A în C prin punctul B, dar mă trece groaza când mare parte dintr-o carte are acțiunea dubios de apropiată, ca detaliu, de cea a unei alte cărți.

Zilele acestea am trăit asta cu cartea „Acolo unde îmi bate inima”, a lui Sebastian Faulks, apărută recent la Litera, cu o copertă foarte frumoasă, pagini foarte prietenoase și cam multe pentru ce are de spus autorul. Am vrut cu disperare să-mi placă, dar a fost ca și cum aș fi citit, iar și iar, aceleași câteva 2-3 capitole din 2-3 cărți. Clișeică e prea puțin spus. Dureros de lipsită de sentimente, n-am simțit că autorul mi-ar transmite ceva; nici că a simțit el ceva cât a scris. Mă rog, altceva decât nevoia de a mai scoate o carte, nevoia de a pune pagini bune cu război, dacă în general sunt apreciate astfel de cărți, o des-întâlnită iubire din tinerețe care, netrăită complet și asumat la vremea respectivă, bântuie prezentul.

Mi-a semănat prea mult cu „Magicianul”, în prima jumătate. Bătrân misterios și nebun pe o insulă, manipularea pentru a juca un joc după regulile altuia (ba chiar fără să vrei să joci ceva, orice). A doua jumătate a cărții e un mare „ce-ar fi fost dacă?”, dar regretele (care mă îndoiesc că există explicit în carte) sunt fade, lipsite de orice vlagă. Personajul-narator e și un scriitor cam greu de crezut, și psiholog la fel de lipsit de pasiune.

Dacă Faulks ar vrea să transmită că, fără sufletul-pereche, viața proprie e o poveste din care ești complet absent, atunci a reușit; altfel, nu. Războiul nu l-a trăit cu lacrimi reale și sânge adevărat, povestea lui neîmplinită de dragoste nu l-a împiedicat să aibă relații în continuare (sincer, mi s-a părut incapabil de commitment, nu neapărat fidel ideii că Luisa e undeva în acest univers și merită tot respectul lui). Nu se crede pe sine personajul-narator, iar eu nu am putut, din păcate, să-l cred pe el.

Știu că a fost tare apreciată cartea, nu mă pronunț cu ciocănel bătut definitiv în masă, căci e prima carte scrisă de Sebastian Faulks pe care o citesc. Însă „Acolo unde îmi bate inima” nu m-a convins să citesc și altceva.