Vizuina de Aur

AM: Vizuina este depozitul unui teatru. În acel depozit, Paul și Fane cântă și sunt liberi, iar Oksana îl face să arate ca o casă, folosind recuzita și decorurile găsite acolo. Întreaga poveste este de fapt o melodie. De unde atât de multă muzică în această carte? Din biografia autorului?

CP: Vine și din biografia mea. Dar, încetul cu încetul, povestea a început să aibă propria ei viață, iar acum mi se pare ireal să vorbesc despre ea.

Fane participă la repetițiile unor amici într-un subsol sordid, apoi, ca aventură a vieții, asistă la o înregistrare la Radio. Acolo îl cunoaște pe adevăratul erou al romanului, Paul, student în anul întâi la Filozofie, baterist, instrumentist adevărat, posesor, dacă se poate imagina așa ceva, al unor tobe din Republica Democrată Germania […]. Despre Paul, scrisul continuu reținut, continuu bărbătesc-nesentimental, al lui Cătălin Partenie nu ne spune mai nimic la modul direct. Toată viața interioară, tot ce e esențial nu se expune. Eventual se deduce. Totul se derulează pe o suprafață întinsă, de notație pură, cu un fel de inocență scriitoricească înșelătoare. În schimb, lumea de ieri apare în toată splendoarea, o regăsiți pe fiecare pagină a romanului, în caz că ați uitat-o, într-o proză lipsită de îngroșări. […] Ceea ce părea că se epuizează într-o diaporamă a vieții noastre comic triste se precipită în zilele revoluției spre un final imprevizibil.

Pentru personajele din roman, muzica este pământul roditor al prieteniei, care trece dincolo de timp și de amintiri. […] Este o scriitură care prinde aidoma unui serial de televiziune. Ai nevoie să vezi ce urmează, ai nevoie să speri, ai nevoie să capeți răspunsuri la întrebările pe care ți le pui despre fiecare personaj în parte. Și, nu în ultimul rând, ai nevoie să capeți răspunsuri la întrebările pe care romanul te face să ți le pui despre tine. Cunoașterea de sine și descoperirea lumii, legarea marilor prietenii și revelația iubirii s-au făcut și se vor face întotdeauna într-o Vizuină de Aur, într-un loc în care te izolezi pentru a putea să te deschizi către lume. Citind acest roman veți descoperi, sper, propria dumneavoastră Vizuină de Aur.

Dacă mă hotărăsc, de exemplu, să scriu despre un roman ca „Vizuina de Aur”, care drept să vă spun mi-a cam electrizat părul de pe antebrațe și mi-a transmis niște emoții greu de cuantificat și de descris (dar nu ăsta este rolul literaturii bune?), cum ar trebui să procedez? Ce-ar trebui să fac ca să vă conving că, dacă o să vă pice cândva cartea asta în mâini, merită să o citiți, pentru că este o carte extraordinară în simplitatea, dar și în minunata ei complexitate?

Adevărul este că nu poți scrie adevărat despre o asemenea perioadă decît dacă ai trăit-o. Iar Cătălin Partenie scrie adevărat în Vizuina de Aur, cu o simplitate dezarmantă și cu o sinceritate care nu e la îndemîna oricui. Nu vă așteptați la cel gen de „confesiune totală”, la relatări minuțioase despre propria viață și a celorlalți, la subiecte atinse tangențial, cu jocuri subtile de limbaj și aluzii fine, (auto)ironice, la felul cum „se trăia atunci”. Dacă e să fiu sincer, cred că totul mi s-a părut conceput în cheia aia ingenuă (de aici și extraordinara autenticitate a romanului) cu care îți povestești prietenilor prostiile pe care le-ai făcut în armată sau ce „lovituri” ai dat în vremea liceului. Dacă n-ați fost implicați niciodată într-o astfel de discuție, habar n-aveți ce-ați pierdut.

Lectură utilă pentru noile generații, care pot afla ca noutăți faptele și întîmplările din România de acum 30 de ani, plus/minus un an, doi. Memento la fel de util ca un duș de curățenie pentru vîrstnicii care (își) povestesc ce bine era pe vremea lui Ceaușescu. (…) acest mic roman în care totul curge, ca la Heraclit, spune convingător că totuși unu și cu unu fac doi, chiar dacă de la Revoluție încoace sînt destui – mult prea mulți, după mine – cărora, ca în bilanțurile triumfurilor de carton ale ceaușismului, le iese că fac trei sau patru.