Maşinării ca mine

Publicat în original în această primăvară, noul roman al lui McEwan trece drept capodopera sa din ultimii ani. În Londra optzecistă, Charlie este îndrăgostit de Miranda, pe care o curtează în timp ce orașul găzduiește proteste provocate de ambițiile premierului Margaret Thatcher. Charlie și-a cheltuit moștenirea cumpărînd unul dintre cei 2 de roboți cu înfățișare umană, frumoși, inteligenți și puternici, creați de Alan Turing. Toate acestea se contopesc într-un roman despre ce mai înseamnă dragostea și ce ne mai face umani într-o lume care se schimbă rapid, dar și ce ar putea urma dacă o mașinărie ar înțelege inima omenească.

Și, tot așa cum în discuțiile oamenilor de știință care se ocupă în mod consecvent de această problematică (să recunoaștem, tulburătoare și, pentru umanitate și istoria acesteia, realmente revoluționară), apar tot mai des, și de altfel inevitabil, referințe și apeluri la etică, la fel, în romanul de față, punerile în scenă pe care le dirijează, magistral, Ian McEwan ne dau, secvențial și în sumă, un scenariu etic dintre cele mai provocatoare și mai profunde. (...) Cartea întreagă, încă o dată, este ea însăși una memorabilă.

Adam e un robot. Sînt, de fapt, mai mulți „Adam” și mai multe „Eve” într-o sclipitoare (dar și foarte provocatoare) proiecție literară despre inteligența artificială, așa cum este (între altele) cel mai recent roman al unui uriaș scriitor britanic, Ian McEwan: Mașinării ca mine. Ei bine, Adam – acest Adam despre care este vorba în primul rînd în cartea lui McEwan – ajunge, după ce citește (cu un efort, normal, suprauman) o uriașă cantitate de texte, la o înțelegere superioară și rafinată cu privire la ce este și la ce face literatura.

Romanul pe care vi-l recomand azi în traducerea fidelă a lui Dan Croitoru (cel care a transpus în românește majoritatea seriei de autor) are și el o temă preocupantă după accelerarea fără precedent a progresului tehnologic. E vorba despre realizările inteligenței artifciale, obținute prin cercetările coroborate ale savanților neurologi și ale specialiștilor informaticieni, și care acum nu mai țin de S.F., ca în secolul trecut. Romancierul se amuză însă să recurgă la istoria contrafactuală, plasandu-și acțiunea în 1982, în timpul războiului cu Argentina pentru insulele Falkland, pe care și-l închipuie pierdut de Margaret Thatcher, ceea ce provoacă o criză guvernamentală și revolte sociale. (...)

Deși există sugestia unui happy-end, Ian McEwan nu se poate abține să nu-și aducă naratorul dezorientat pe calea lucidității, făcandu-l să-și amintească de „Medalia Fields, cea mai înaltă distincție din matematică, și inscripția de pe ea, atribuită lui Arhimede: Ridică-te deasupra ta și înțelege lumea”.

Mașinării ca mine este o carte stranie, cum a fost și Coajă de nucă înaintea ei. În același timp, este și o carte tristă, care nu-și face nici un fel de iluzii privind felul în care într-o zi, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, vom ajunge să interacționăm cu mașinăriile. Ultimele cuvinte ale lui Adam, un poem inspirat de Philip Larkin, sînt „despre mașinării ca mine și oameni ca voi, și despre viitorul nostru împreună… tristețea care va să vie. Căci se va întîmpla. Cu îmbunătățirile care vor surveni, de-a lungul timpului… vă vom depăși… vă vom supraviețui… chiar dacă vă iubim. […]

Ne cad frunzele.

Primăvara ne vom regenera,

Dar voi veți cădea pe veci.”