Jurnalul unui bătrîn nebun

Unii ar fi vazut doar un spectacol jalnic, fetid si hidos in ultimele zvicniri senzuale de care se bucura un barbat ajuns la capatul unei existente hedoniste, cind numai voyeurismul ii mai permite sa se mai bucure de imaginea unui nud feminin. Bokowski ar fi facut din grotesc o poezie a perversitatii si a putregaiului avind irizatii sentimentale detectate doar de cei damnati. Miller i-ar fi dat langoarea unui existentialism lubric, specific libertinului inteligent pierdut prin stabilimentele dezmatului. Moralistul ar fi transformat-o intr-o parabola despre pericolul reprezentat de instinctele nestavilite, de psihicul scufundat in placere, din care simtul masurii si luciditatea au fost alungate. Dar cosmopolitul Tanizaki ramine totusi japonez pina la capat, chiar daca apeleaza la umorul iconoclast pentru discretia ridicata la rang de mare virtute in tara sa. Imbinind supliciul afectiv, umorul si dependenta de frumos, te face sa zimbesti complice alaturi de personaje, dar pastreaza si picla ambiguitatii, care te ajuta sa intrevezi un licar poetic acolo unde altii ar fi vazut un prapad (i)moral.

Romanul Jurnalul unui batrin nebun este creat ca un soi de fisa medicala in sensul unei inregistrari destul de minutioase a starii de sanatate a unui batrin in virsta de saptezeci si sapte de ani pe nume Utsugi care, pe linga aceste lucruri, prezentate intr-o maniera extrem de realista, isi asterne de asemenea pe hirtie si gindurile erotice legate de nora lui, Satsuko. Cartea poate parea pentru unii plictisitoare, lucru ce mi s-a intimplat si mie la inceput, mai exact pina in clipa in care se reveleaza afinitatea sexuala a batrinului pentru Satsuko, nu datorita peculiaritatii acestei raportari in contextul rudeniei, ci pur si simplu pentru ca dupa relatarea programului si problemelor unui batrin, acest lucru apare ca o condimentare a vietii, lucrurile se contrabalanseaza. Mai mult, personalitatea lui Utsugi este oarecum magnetica pentru ca in el se zbat niste tendinte contradictorii: pe de o parte, realizeaza postura in care se afla, de om ajuns la senectute, sleit de puteri si de orice farmec pentru vreo femeie, iar pe de alta parte, o dorinta apriga de a trai si, eventual, de a face din oameni pioni, nu neaparat intr-un sens malefic, ci avind ca scop, asa cum am mentionat si anterior, piperarea propriei vieti.

Minuţiozitatea descriptivismului senzorial cunoaşte în persoana lui Tanizaki, un maestru desăvîrşit care, prin încolăciri şi despletiri de clipe nebune, reuşeşte să scoată la iveală teribila încîlceală de sacru şi profan din sufletul oricărui muritor de rînd. Chiar şi descrierea durerii, atît fizice, cît şi sufleteşti, are la acest scriitor o doză de sublim delir, de nebunesc ancestral şi de ilogic cu iz de panaceu, amprentînd lumea nespoveditelor simţiri sălbatice sub culori persuasive, pertinente şi penetrante. Jocul nejocului, gravat ca un strigăt cufundat în mătrăguna tăcerii, capătă la Tanizaki anumite valenţe în care banalul şi maiestuosul se izbesc de vitraliul unei existenţe aparent simple. O carte necesară.

Ajuns în al șaptelea deceniu de viață, Utsugi, afectat de cîteva probleme de sănătate specifice vîrstei, trăiește plăcerea și drama pasiunii mai puțin obișnuite pentru nora sa, Satsuko. Fostă dansatoare, Satsuko îl încurajează, profitînd de slăbiciunea sa fie pentru a-și cumpăra bijuterii extrem de scumpe, fie pentru a-și facilita o altă relație extraconjugală. (…) Pe alocuri trist și nostalgic, textul te cîștigă și într-un fel ajungi să ții la Utsugi cu nebunia lui. Bătrînul pare chiar simpatic, deși uneori dacă ai da la o parte în­velișul artistic al ficțiunii, ai avea tot dreptul să te consideri oripilat de derapajele sexuale ale prota­goniștilor.