Numărul zero

In acest thriller condensat, Eco parodiaza impecabil poncifele genului in timp ce personajele sale descopera legaturi nestiute intre marile scandaluri din Italia acelei perioade. O lovitura de stat esuata, complicata investigatie Mani pulite care a dat peste cap clasa politica, relatiile subterane dintre politicieni, finantisti si loja masonica Propaganda Due, asasinate comise de mafioti sau de extremisti de stinga ori de dreapta, intr-o Italie care pare sa se scufunde iremediabil in haos. Dupa Cimitirul din Praga si oarecum in prelungirea sa, Eco scrie, in Numarul zero, prima lui satira despre tot mai primejdioasa si mai imprevizibila lume contemporana, in care omului obisnuit, fie el si jurnalist ratat, nu-i ramine decit speranta supravietuirii personale, ca in catastrofele din care scapa cine poate.

In Cimitirul din Praga, intelectualii cumsecade au disparut, dar creaturile care impinzesc sfirsitul de secol al XIX-lea cu intoxicari au o oarecare prestanta publica, creeaza vilva si controverse. In Numarul zero insa, succesorii acestui gen de creaturi sint o mina de jurnalisti de doi bani, fara calitati si ambitii publice, uniti doar de disponibilitatea de a face orice e pe gustul patronului si al trimisului lui pe Pamant, directorul Simei. Conspiratia nici nu ajunge publica, de altfel, ci se creeaza in jurul unui ziar pe nume Maine, destinat sa ramina un etern numar zero (editie care precede publicarea, pentru uzul redactiei), o demonstratie pentru mogulul-Comandor, referitoare la modul cum o astfel de publicatie i-ar putea servi interesele. Simei, directorul, e cel mai fascinant personaj din roman. Fascinatia vine din felul cum lipsa oricaror aptitudini jurnalistice se combina cu un simt ocult al intereselor patronului. Dar si cu un soi de intuitie a publicului, sigura si in acelasi timp dispretuitoare, bazata pe slabiciunile, prostia si insuficienta aceluiasi public, la modul la care escrocii exploateaza asemenea slabiciuni. Pasaje extinse din carte relateaza sedintele de redactie.

Numarul zero: Umberto Eco in aceeasi verva furioasa din Cimitirul din Praga, aceeasi demonstratie de inventivitate juvenila, ludica, daca putem spune asa – aceleasi descarcari de adrenalina intelectuala, greu de conceput la un autor de 83 de ani. Dar, de data asta, Eco nu ne mai ofera un bestiar al nebunilor ticalosi, conspirationisti, ai secolului al XIX-lea, ci un inventar al mizeriei jurnalistice contemporane. Lectura iti provoaca o senzatie contradictorie, de uluire si in acelasi timp de deja-vu, fiindca diagnosticele formulate de italian se aplica la fix si presei romanesti – fie ea din aripa Gadea sau din aripa Turcescu. 

Totul se intimpla intre aprilie si iunie 1992, intr-o incercare de a descrie, cu toate dedesubturile ei, lumea jurnalismului in ansamblul ei, de la modalitatea in care se lanseaza un ziar si interventiile patronului in politica editoriala, pina la explicatii precise cu privire la minciunile si transfigurarea realitatii in interesul ziaristilor si a celor care ii conduc sau ii finanteaza. De altfel, acesta este principalul plan al romanului si cel de la care poate pleca eventuala analiza a romanului. Umberto Eco descifreaza perfect ziarele mondene si nu numai, felul in care ziaristii actioneaza pentru ca fituica pe care o „construiesc” sa se vinda cit mai bine, indiferent de calitate. Vom afla, de asemenea, cum se face o ancheta jurnalistica in majoritatea cazurilor (da, ziaristii sarmani sint si paparazzi, nu numai editori), prin santaj, amenintare, urmarire si prea putine informatii documentate.

Atentie! Numarul zero este o carte grea, mai ales daca nu cunosti viata politica, economica si sociala a Italiei postbelice. Intimplarea face sa fi poposit cindva – in tinerete – cu ginduri de eternitate la Roma si sa cunosc toate acestea, cit de cit. Pot de aceea sa va scriu, cu toata responsabilitatea, ca Umberto Eco este magistral in felul in care manuieste acele izvoare de teorie a conspiratiei care se varsa in delta unicei si marii teorii universale ca totul este contrafacut, ca traim o farsa, regizata, in umbra, de niste papusari fara scrupule si – nu de putine ori – chiar fara viziune, carevasazica haotici si deloc sentimentali.