Oameni în trening

Robert Șerban decupează convingător pe spații mici (sunt rare povestirile mai lungi de patru pagini) situații, decoruri și reacții care conving prin mecanisme epice variate. Predominant e cel al surprizei finale, uneori chiar cu poantă, ca o mică descărcare pregătită atent pe parcurs, dar confuzia tipologică și referențială, contrastul între ce pare și ce este, qui-pro-quo-ul, caricatura și absurdul sunt tot atâtea strategii prin care autorul fixează ca-ntr-un insectar fragmente contemporane de viață. Biografismul ginsbergian și discret melancolic al poetului din Poemul curcubeu sau din Puțin sub linie trece acum în proză, cu reușite dintre cele mai notabile. Simpli pasageri de tramvai, erotomani întrerupți, accidentați care-și revin, homosexuali ascunși, imprevizibili colegi de serviciu, canceroși autodistructivi, femei banale, soți divorțați, locatari în blocuri cu pereți subțiri, sinucigași cu metodă, țărani, corporatiști, sportivi, ziariști, polițiști, orășeni, artiști, emigranți sunt personaje în povestiri ce reglează cu efect tensiunile, dezvăluirile și replicile semnificative. Concentrate în cronologie și minimaliste în imaginar, prozele din volumul lui Robert Șerban încearcă să surprindă o panoplie largă de întâmplări misterioase, comice și triste, pentru un tablou cât mai cuprinzător al prezentului cotidian. (…) Oamenii, glasurile și întâmplările din volum se așază în moduri neașteptate în locurile libere dintre pliurile vieții de azi, iar de complexitatea și relevanța acestui fagure al realității recente trebuie să dea seamă literatura de calitate. Volumul de proză al poetului Robert Șerban este așa ceva, cu prisosință, în el faptul divers devine artă veritabilă.

Ceea ce frapează, în primul rând, la majoritatea povestirilor lui Robert Șerban din volumul Oameni în trening (Editura Polirom, 2021), este acea simțire cinematografică a realității în mișcare, reprezentate sau desfășurate întocmai ca un evantai intens colorat, de impresii, fapte, gesturi sau trăiri. (…) În urma lecturii acestui volum alert rămâi cu o lecție învățată fie foarte bine, fie deloc, despre prietenie, uitare, pasiune sau iluziile fiecărei zile. Personaje, dialoguri sau gânduri sunt filtrate printr-o sensibilitate confesivă, în măsură să transfigureze fictiv un cotidian cameleonic și tentacular deopotrivă.

Oameni în trening este debutul în proză scurtă a poetului Robert Şerban. Vei descoperi niște personaje ce reflectă problemele și tipologiile contemporane. Personajele au în comun tentativa de a se adapta la o lume alertă, simţindu-se precum alergătorii intraţi într-o competiţie solicitantă.

Oameni în trening adună proze-blitz, proze-întâmplări, proze scurte care spun multe, proze cu situații neașteptate, de la intense la mortale. Prozele lui scurte (cea mai lungă e una cu două personaje – tată și fiu – care aproape nu-și vorbesc, dar textul are multă acțiune și se transpiră din mai multe motive), exact ca povestirile sale orale, încep cu o informație interesantă („N-am vrut să mă mai întorc niciodată în țară”, „Ca niște borne kilometrice de metal, doar că cilindrice, vopsite în roșu, negru și alb, așezate din zece în zece metri, scrumierele din aeroport te atenționează că fumatul este interzis”, „Sanda nu-și mai văzuse bărbatul niciodată așa”) și se termină cu o poantă, cu ceva impresionant și neașteptat, care te surprinde, fix ca-n poezia sa. (…) Oameni în trening de Robert Șerban e o carte care se citește cu interes și plăcere, proză cu proză, dar se termină prea repede. Sper ca din când în când Robert să ne mai bucure cu câte-o cărticică de proză scurtă, iar la un moment dat să vină și o antologie.

Volumul conține un grupaj generos de proze scurte și foarte scurte, semn că autorul a tot adunat material în sertar de-a lungul timpului pentru acest proiect, proze ce au doi principali numitori comuni: primul ar fi acela că actanții surprinși în aceste povestiri sunt îndeobște oameni comuni, oameni ce se pot pierde ușor în mulțime, de unde și titlul volumului; iar al doilea, acela că situațiile descrise sunt o suită de drame sau adevărate tragedii, pe care însă autorul alege să le transpună sub formă de comedii, garnisindu-le, pe fiecare în parte, cu câte un final care stârnește dacă nu un râs hohotitor, cel puțin un zâmbet mai mult decât discret, aș putea spune chiar un zâmbet sapienial. (...) De altfel, cu aceste „concepte” Robert Șerban jonglează de mult timp și în poezia sa, în acele poeme cu tâlc, care te fac să își reconfigurezi automat sistemul de valori. S-ar putea spune chiar că în prozele din acest volum el nu face altceva decât să înveșmânteze în hainele brodate cu mult bun gust ale epicului (în sensul că proza sa nu prezintă urme de „burți” sau „zorzoane” inutile) ceea ce anterior esențializase în poezie. Tocmai de aceea, în urma lecturării unora dintre prozele sale ultrascurte, senzația rămasă este asemănătoare cu aceea de după degustarea unei poezii. Așadar, atât în proză, cât și în poezie, Robert Șerban rămâne același spirit critic, ce reușește să îmbine armonios etica cu estetica, și care de fiecare dată ne surprinde cu noi mostre de esențe tari menite să ne facă viața mai frumoasă și mintea mai sănătoasă.