OPERE I. DIMINEATA PIERDUTA

Din cartea aceasta nu vreau sa povestesc prea multe, as incerca sa va redau senzatiile pe care mi le-a transmis, caci a fost intr-adevar o carte pe placul meu. Pornind de la stilul scrierii, continuand cu atmosfera, cu intamplarile relatate, cu personajele atat de vii, de parca au tasnit afara dintr-o fotografie ingalbenita de timp. Ca si cadru istoric, avem atat comunismul impamantenit deja de ani buni in tarisoara noastra, dar si salturi in timp pana in preajma primului razboi mondial. Sunt insa niste salturi atat de rafinate, incat povestea curge in tihna, savuroasa, ca o calatorie printre amintiri, cuprinzand o mare parte a secolului trecut, urmand evolutia sau declinul unor destine, vazute din diferite perspective.

Cel mai pitoresc personaj este Vica, o femeie din popor, fara prea multa carte, cu un limbaj foarte colorat, dar as ade placut, incat bogatia greselilor gramaticale si de limbaj pe care le face sau modul sau de a gandi ori cel de a se purta, o fac de-a dreptul delicioasa, in sensul de deliciu literar, bineinteles.


Apoi, vechea casa boiereasca a Ivonei Scarlat, coscovita, imbatranita, muceda (casa, nu Ivona), purtand vizibile si triste urme ale trecerii timpului, prinde viata, ca si cand ai arunca o piatra in oglinda unui lac si din acea miscare a apelor isi recapata maretia de altadata, gradina napadita de balarii se umple ca prin minune de trandafiri de toate felurile si culorile si prin ele incep sa umble cei de altadata. Toate prin puterea amintirii. Si tot datorita acestei forte a amintirii isi trage seva portretul doamnei Ioaniu, care si la ani buni dupa moarte continua sa impuna respect, sa trezeasca nostalgii si curiozitati.

Figuri, destine- marcate de vremuri, de istoria nefasta, de propriile patimi. Iar cei ce nu mai sunt pasesc din fotografie si-si spun povestea, rand pe rand. Umbrele lor continua sa pluteasca peste lucruri, peste mobile, prin camerel schimbate si ele de cursul istoriei, cei bogati devenind elemente nocive, iar lucrurile lor suferind alaturi de ei.

La un moment dat, Ivona, ajunsa si ea la o varsta, priveste un minunat ceas, elegant, ramas din vremurile bune si rosteste- " Ceasul copilariei mele..." Aceste simple cuvinte m-au ajutat sa gasesc cuvantul potrivit starii ce razbatea prin fiecare por al cartii- nostalgie. Si nu doar atat. Cumva, din paginile cartii, mintea mea s-a desprins si a zburat catre alte zari, si ele indepartate, ale timpului meu. Copilarie- un ceas de lemn, cu chenar, cifre si limbi aurite, pe care incercam sa il descifrez si, fascinata, il urmaream cu privirea fixa, spre a surprinde miscarea imperceptibila a limbilor sale. O senzatie ce astazi devine tot mai greu de trait de catre copiii nostri. In era afisajului digital, ceasurile clasice isi gasesc tot mai greu locul pe vreun perete ori pe vreun raft.

Dar am deviat mult. Desi, intr-un fel, aceasta abatere marturiseste ceva despre cartea aceasta. Cand o carte iti starneste emotii, trairi aparte, cand iti dezgheata sufletul si iti deschide perspective nebanuite- inseamna ca este o carte deosebita, valoroasa.