Studii despre isterie - Opere, vol. 12

Descriere

Psihanaliza, o terapie scurtă?
Psihoterapia inventată de Freud, ale cărei începuturi şovăielnice şi dificile (metoda cathartică) ne sunt aduse la cunoştinţă de acest volum, a fost, este şi va rămâne, probabil, un demers controversat şi contestat chiar. În prima perioadă de existenţă şi expansiune internaţională a psihanalizei, pe care doctrinar o putem încadra între 1895 data publicării „Studiilor despre isterie", şi 1920, anul care marchează trecerea la a doua teorie despre psihic şi instincte, schiţată în eseul „Dincolo de principiul plăcerii", i s-a reproşat psihanalizei dacă nu „pansexualismul", cel puţin o exagerare a importanţei sexualităţii pentru viaţa psihică normală şi patologică.
La „desexualizarea" inconştientului inaugurată de Adler şi Jung, discipoli disidenţi, aderă însuşi Freud din momentul în care admite alături de Eros sau instinctul vieţii un al doilea instinct fundamental – Thanatos sau instinctul morţii. În aceeaşi perioadă, Freud iniţiază o a doua remaniere importantă a concepţiei sale, renunţând la identificarea dintre inconştient, conţinutul secret al psihicului pe care l-a descoperit şi refulat, asimilat istoriei infantile a libidoului. Inconştiente sunt acum şi anumite dimensiuni ale Eului, precum şi mare parte din Supraeu, „cugetul" nostru care ne spune, dincolo de reflexie, ce se cuvine şi ce nu se cuvine să facem şi să spunem. Astăzi, când în psihanaliza occidentală domneşte pluralismul, viziunile nonsexuale asupra inconştientului fiind în mod clar precumpănitoare, criticii psihanalizei, în măsura în care sunt dispuşi să perceapă realitatea, şi-au pierdut vechiul obiect al contestărilor.
Noul obiect al criticii nu mai ţine de viziunea antropologică a psihanalizei, ci este exclusiv pragmatic: ca psihoterapie, psihanaliza durează prea mult – câţiva ani buni – şi costă pe măsură. De ce să investeşti atâţia bani şi atâta timp când terapiile scurte îţi asigură aceleaşi efecte (dispariţia simptomelor) într-un timp scurt (eventual câteva şedinţe) şi cu bani mult mai puţini.
Cei care combat psihanaliza în acest mod nu ştiu sau au uitat că la început psihanaliza a fost şi ea o terapie scurtă. Cazurile din „Studii despre isterie" din prezentul volum ilustrază acest fapt. Primul dintre ele, cel al doamnei Emmy v. N. a durat şapte săptămâni în primul an, adică mai puţin de două luni, iar în al doilea, după recidivă, opt săptămâni. Cazul miss Lucy R. nu a durat mai mult de nouă săptămâni. Pentru Katharina, al treilea caz, a fost suficientă o singură „şedinţă" pentru a demonta simptomul. Am folosit cuvântul şedinţă între ghilimele pentru că întâlnirea între Freud şi Katharina a fost întâmplătoare, în afara oricărui cadru terapeutic. Iar de domnişoara Elisabeth v. R., Freud s-a ocupat o perioadă neprecizată, dar nu mai mult de un an, ceea ce, în raport cu psihanaliza actuală, reprezintă o perioadă scurtă.
Cum rezultatele metodei cathartice erau pozitive – Freud vorbeşte despre vindecare sau cel puţin ameliorare –, ne putem întreba pe bună dreptate: de ce a fost abandonată şi înlocuită cu metoda psihanalitică propriu-zisă, a cărei aplicare necesită infinit mai mult timp şi efort financiar? Răspunsul ni-l dă chiar Freud pe parcursul studiilor dedicate tratării isteriei prin metoda cathartică. Ca metodă care viza simptomul şi îndepărtarea sa prin retrăirea afectului blocat, nedescărcat – „am constatat spre surprinderea noastră cea mai mare, că diferitele simptome isterice dispăreau imediat şi definitiv dacă se reuşea trezirea deplină a amintirii despre procesul declanşator, trezindu-se astfel şi afectul însoţitor, şi dacă bolnavul descria cât mai amănunţit procesul şi traducea prin cuvinte afectul" (p. 791), declara entuziasmat întemeietorul psihanalizei –, metoda cathartică era pusă adesea în faţa recidivelor.
Pe parcursul descrierii cazului domnişoarei Lucy R., nemulţumirea lui Freud cu privire la rezultatele terapiei depăşeşte concretul situaţiei şi atinge un principiu de largă valabilitate: „Nu eram satisfăcut de rezultatul terapiei mele. Aici se întâmplase deci un lucru care se impută totdeauna unei terapii exclusiv simptomatice, făcusem să dispară un simptom numai pentru ca un altul să poată ocupa locul gol" (p. 165). Iată aşadar unul dintre motivele esenţiale pentru care din metoda cathartică s-a dezvoltat psihanaliza, care nu mai este orientată simptomal, ci cauzal spre structura personalităţii în ansamblul ei. Dar pentru a modifica această structură este nevoie de mult mai mult timp decât pentru a îndepărta un simptom.
Psihanaliza s-a transformat dintr-o terapie scurtă într-una lungă din motive de eficienţă. Actualele terapii scurte, orientate simptomal ca şi psihanaliza la începuturile ei, vor trebui să parcurgă acelaşi drum, dacă vor ţine seamă de cerinţa eficienţei durabile. Pentru a dăinui, asemeni psihanalizei, terapiile scurte vor trebui să devină din ce în ce mai lungi…
* * *
Prezentul volum conţine, în afara celebrelor „Studii despre isterie", carte considerată actul de naştere al psihanalizei, publicate acum pentru prima dată în limba română, mai multe scrieri semnificative din perioada premergătoare. Cititorul interesat de psihanaliză poate urmări, citind „Un caz de vindecare hipnotică" sau articolul dedicat lui Charcot, modul în care primele experienţe psihoterapeutice ale lui Freud legate de hipnoză şi sugestia hipnotică au pregătit dezvoltările ulterioare. Acestora li se alătură studii ulterioare lui 1895, pe deplin psihanalitice, cum ar fi „Despre mecanismul psihic al uitării" şi „Despre amintiri-ecran".
1 ianuarie 2005
Vasile Dem. Zamfirescu