Eminescu / Vol. VIII, Ma topesc in flacari - Dialoguri cu eminescologi in perspectiva Mileniului III

Descriere

După demersuri hermeneutice mai vechi, Mihai Cimpoi avea să înscrie o dată cu Narcis si Hyperion - "poem critic" - un capitol particular în eminescologia actuală, în cauză fiind un Eminescu global: un Poet al fiinţei. Era în anul 1994. Alte două ediţii, cu caractere chirilice, apăruseră la Chişinău în anii 1979, respectiv 1985, diferenţiate de cea de acum. Ideea de poem critic, din subtitlu, nu duce la o viziune poetizantă; instrumentaţia critică riguroasă, cu trimiteri la cei vechi, la Shakespeare şi Goethe, la Kant şi Hegel, la filozofia buddhistă, la Heidegger, la mulţi alţii, îşi asociază vibraţia "poematică" doar în dicţiunea antrenantă, în cadenţa liberă a discursului, în ardenta mirajului spre cunoaştere. Limbajul exegetului, totdeauna elevat (uneori polemic), implică o vivacitate controlată strict, o tensiune în căldură, într-atât necesară, încât rostirea să nu cadă în platitudine şi frigiditate. Scriitura eseistică e, aici, la ea acasă, înlesnind - ca la Blaga şi Noica - fluenţa ideatică, stimulând textualizarea intens-asociativă. Evident, comentatorul lui Eminescu, deschis orizonturilor intraistorice şi filozofice, e un spirit eminamente sistematic, cu vocaţia arhitecturilor clare, destinate să pună în lumină paradigmele specifice în articulaţiile lor definitorii. Îl găsim astfel preocupat de concepte şi noţiuni, abordând analitic, bunăoară, conceptul de Eu romantic, abstras, solitar; narcisismul, ni se spune, implică descoperirea Sinelui profund, concomitent cu nostalgia Absolutului şi a cuprinderii Cosmosului. Drept argumente, texte eminesciene felurite, dar şi sugestii din Kant, Schlegel, Leibniz, Goethe, Uhland, Fichte, Novalis, Călinescu, Rosa del Conte, Blaga şi Nichita Stănescu, plus trimiteri la expresionism şi suprarealism, la Garcia Lorca, la Ungaretti şi ceilalţi: "Deşi are cultul unicităţii, Eul romantic are conştiinţa multiplului, a «mulţimii posibilului» care i se relevă lui Dan-Dionis [...] Toate manifestările sufleteşti sunt puse sub semnul înaltei pasionalităţi: omul romantic nu cunoaşte pur şi simplu, ci este însetat de cunoaştere; nu iubeşte pur şi simplu, ci este cuprins de setea de iubire, ca eroina din Codru şi salon, ca protagoniştii cu gânduri «purtate de dor» ai Luceafaru/ui..."

Eminescu ne oferă, în domeniul artei şi al adevărului artei, aceeaşi soluţie "ontologică" vindecătoare, ca şi Heidegger: prin opera de artă poetul locuieşte temeinic într-o ordine cosmică, locuieşte chiar dintr-o perspectivă hyperionică, adică dinspre cer spre pământ, ca în viziunea antică. De asemenea, ca şi cu Heidegger, cu Eminescu ne întoarcem la Physis, la o realitate reală a Naturii. Şi pentru poet, şi pentru filozof Physis este "numele care pune în lumină, deopotrivă, acel ceva pe care şi în care omul îşi întemeiază sălaşul". Poiesis şi Techne sunt componente organice ale acestei unităţi. Astfel, în Memento mori templele măreţe, ca proiecte ale gândirii, se integrează armonios în catedrala barocă a universului însuşi, contopindu-se cu valurile blonde ale Nilului, cu stelele ce nasc umezi pe bolta senină, cu "oceanul negru răscolit de visuri creţi", cu râurile argintoase ce "mişcă în miile de valuri a lor glasuri înmiite" şi cu uriaşele păduri de flori. Templele-gânduri sporesc semnificaţia omului în istorie. Putem vorbi deci de o apropiere Eminescu - Heidegger şi sub aspectul originii artei.