Zilele regelui (ediția 2012)

Filip Florian construieste personaje credibile, care continua sa te insoteasca si dupa ce lectura s-a incheiat. Nimic nu pare cautat, fortat, nici o tentativa de a idealiza oameni, locuri sau intimplari, nici o nota falsa nu se aude de-a lungul romanelor sale, care se citesc „cu sufletul la gura”.

Se simte la tot pasul placerea intensa cu care romancierul se instaleaza in universul sau fictional, nu doar pentru a toarce firele epice din complexa tesatura narativa, ci si pentru a toarce, asemeni motanului Siegfried, in ritmul cind extrem de rapid al istoriei, cind in cel mult mai lent al destinelor personale, intr-o lume posibila ce creste asemeni unui cocon.

Scriitorul reuseste sa-si poarte cititorii prin Bucurestii vechi, cu Podul Mogosoaiei, Lipscanii si ulitele lui, pe linga Teatrul Mic sau hanul Zlatari sau prin bordeluri, neuitind nici de intrigile politice si birfele vremii. Toate cu o iscusime a condeiului cu care nu te-ntilnesti deseori.

Dedicat fiului sau (Lui Luca, baiatul meu, care stie ce e bucuria), romanul va incinta pe oricine apreciaza o proza cautata. Florian stie sa se joace cu cuvintele, sa le decanteze, iar textul este pe alocuri aproape poetic.

Vocea lui Filip Florian este realmente autentica. Fiecare dintre romanele sale degajeaza o atmosfera aparte tocmai din pricina grijii cu care autorul alege cuvintele. Este un roman de atmosfera, in care naratiunea ocupa abia cel de-al doilea loc. Fascinat de stilul rafinat al frazelor lui Filip Florian, de critica discreta a societatii, cititorul se trezeste, la finalul romanului, pierdut intre repulsia fata de moravurile vremii, care par surprinzator de actuale, si dorinta de a nu se desprinde din fascinatia scriiturii. (...) Avem de-a face cu un mare autor, cu o voce de o individualitate mai rar intilnita in peisajul prozei contemporane, despre care vom continua sa auzim si in deceniile urmatoare.

Degete mici (debutul din 2005), Zilele regelui (2008) si Toate bufnitele (2012) sint nu doar splendide „numere” de virtuozitate, ci si istorii extrase – cu clestele unui dentist nemilos – din maxilarul si mandibula istoriei romanesti (recente). Acolo unde unii mizeaza pe deconstructie, intelect rece si doxa filologica, Filip Florian contrapune povestea, istoria individului ca lujer al Istoriei.

In Zilele regelui, Filip Florian abordeaza o perioada din istoria Romaniei care este aproape Terra incognita. Este vorba despre perioada venirii in tara a principelui strain Karl Ludwig de Hohenzollern si despre anii in care Romania incepe procesul de modernizare accelerata, de transformare a structurilor sociale si creare a celor politice impreuna cu institutiile statului modern in devenire. Este o perioada nu numai de mari schimbari, ci si de mari pasiuni, de conflicte politice, de clasa si personale, ale caror intensitate a facut ca multa vreme abordarea epocii sa fie dificila si pentru istorici, nu numai pentru scriitori. Principele insusi in carne si oase si cu slabiciunile sale trupesti si omenesti este personaj al cartii, dar dimensiunea sa istorica domina intreaga naratiune.