Buddha din podul casei

Romanul Buddha din podul casei poate fi citit atit din perspectiva istorica, cit si din perspectiva profund umana. Este in acelasi timp un roman istoric, care detaliaza evenimente si stari care s-au petrecut cu mai putin de o suta de ani in urma, dar si un roman plin de tristete si tragedie, ce ne reveleaza intr-o maniera atipica una dintre cele mai mari drame necunoscute ale secolului al XX-lea.

Buddha din podul casei (Editura Polirom, trad. de Casiana Ionita) este un roman subtire si violent care concentreaza, in forma unei povesti spuse dintr-un punct de vedere atipic, experientele traumatizante ale femeilor japoneze care, in anii ’20, au traversat oceanul pentru a se casatori cu americani pe care nu-i vazusera decit in poze.

Pina la ultimul rind, se acumuleaza fapte, ramasite de fapte, mai precis, si de asta tonul cartii, de la prima pina la ultima pagina pare ca are ceva din linistea inghetata de după dezastru. Julie Otsuka a primit pentru Buddha din podul casei PEN/Faulkner Award si Prix Femina Étranger. Stilul prin care a reusit sa vorbeasca despre o experienta atit de complicata, simultan impresionanta si revoltatoare, are un timbru atit de personal, de original si de puternic, incit devine pur si simplu destabilizator.

Julie Otsuka alege o forma de naratiune inedita, poetica, pentru a spune povestea tinerelor japoneze ajunse pe pamint american. Concentrarea istoriilor personale in fraze scurte, de mare impact, cu un ritm interior captivant, confera forta si farmec naratiunii ce a fost asemanata de critici cu vocea colectiva a corului antic grecesc.

Julie Otsuka vine cu doua idei geniale, iar ce scoate din ele e curat miraculos.

Mai intii, ideea de a scrie povestea la persoana I plural! Vocea care ne vorbeste in carte e un „noi“ feminin – un fel de cor al tuturor tinerelor japoneze care au trecut Pacificul pentru a debarca in San Francisco, unde le asteptau niste nunti/munci/umilinte/nasteri/prigoane greu de imaginat. Acest „noi“ e straniu, are o vibratie grava, dar uneori poate fi si comic (atunci cind textul pare un taifas intre nenumaratele capete ale unui balaur sufletist). Apoi, ideea de a povesti nu urmarind niste destine anume, ci enumerind zeci de fapte, gesturi, obiecte, reactii din diferitele momente ale acestei emigrari. Epica romanului e inlocuita de liste cu tot soiul de secvente particulare, paragrafele prozei se succeda ca versurile unui poem masiv, fiecare capitol apare ca un potpuriu de mici partituri personale.

Paradoxul stilului lui Otsuka este ca, desi utilizarea persoanei intii plural pentru a nara face ca personajul sa fie tinut la distanta de cititor, povestea in sine are o puternica incarcatura emotionala transmisa dincolo de paginile cartii. Ca cititor, te simti intr-o continua tensiune, o stare constanta de apasare si de tristete, asemanatoare celei din memoriile concentrationare. Si starea este accentuata de simfonia, muzica sufletelor, personajului colectiv. Scrisul lui Julie Otsuka este ca un cintec spus pe mai multe voci simultan. Totul intr-un roman minimalist, de altfel.