Nimeni nu se salvează singur

Margaret Mazzantini face disectia cuplului, scoate din maruntaie ramasite de frumusete si puroiul colcaitor, cu limbaj dur, pe deseori trivial. Un roman diferit de Nu te misca (ajuns la un tiraj de trei milioane de exemplare), de Venit pe lume (demn de Nobel, desi autoarea lipseste deocamdata de pe listele marilor case de pariuri), ce-ti lasa gust de fiere.

Nimeni nu se salveaza singur este un roman incredibil de reusit. Este, concomitent, un roman teribil de deprimant. Rar mi-a fost dat sa citesc o carte atit de sfisietoare, de intunecata, atit de neinduplecata in ceea ce priveste sansele de supravietuire a cuplului dupa treizeci si cinci de ani. E ca si cum ai citi o lunga condamnare la moarte, e putin crud, e putin sadic, e ca si cum ai citi un tratat despre moarte. Moartea iubirii, a sperantei, a fericirii. Sau altfel, e ca si cum pe fiecare pagina ai vedea o fotografie a ceva groaznic, revoltator, ceva ce n-ar fi trebuit sa fie publicat, dar a fost tocmai pentru a arata lumii ca asemenea lucruri se-ntimpla. Poate ca, in cel mai bun caz, asa am putea interpreta cartea. Drept un semnal de alarma, un avertisment adresat tuturor celor aflati intr-un parteneriat cu o alta fiinta umana: aveti grija, iata la ce se poate ajunge.

Probabil ca toata experienta autoarei pe scena sau in spatele camerelor de filmat au ajutat-o sa scrie extrem de vizual – desi nu abuzeaza de descrieri, scenele din Nimeni nu se salveaza singur sint, in mare parte, cinematografice, personajele iau viata linga tine, dramele curg in riuri in timp ce tu, cititorul, esti martorul lor tacut. Bine, este posibil ca aceasta senzatie sa o fi avut si pentru ca subiectul romanului este unul atit de cunoscut si experimentat (chiar daca poate nu pina la capat) de fiecare dintre noi.

Romanul este o oglinda a cuplurilor care au pariat contra normalitatii, in favoarea unei fericiri iesite din tipare, dar care au sfirsit prin a se conforma unei alte normalitati, aceea a casniciilor destramate, in care plutesc regrete si dorul unuia dintre parinti dupa copiii pe care ii lasa in urma. Romanul unui cuplu care nu isi constientizeaza cum trebuie esecul decit atunci cind este pus fata in fata cu o variana a cuplului imbatrinit frumos impreuna, care, pe principiul ca nimeni nu se salveaza singur, incearca sa-i adune pe ei din bucati, in vederea reasamblarii spre o alta sansa.

Pagina cu pagina, in flashback-uri de mare incarcatura emotionala, povestea Deliei si a lui Gaetano se tese incet, pina cind descoperim ca seamana cu atitea alte povesti din jurul nostru: o intilnire ce pare menita sa se intimple; o iubire cum numai lor le e dat sa traiasca; certitudinea sufletului-pereche; parinti blamati pentru „traume” psihice; viata cotidiana care macina incet, dar sigur magia iubirii; primul copil, al doilea copil; conflicte si crize, impacari din ce in ce mai anemice; experiente extraconjugale nascute din frustrare si plictiseala; explozia finala... Cum spuneam, inca un cuplu care trebuie sa uite ca a existat. Forta povestii sta tocmai in sinceritatea cu care zugraveste un tablou atit de comun in zilele noastre.