Jurnal (2 volume)

Jurnalul de fata, inceput in 1929, cind autoarea avea 44 de ani, il va tine, cu intermitente, pina la moarte. Dincolo de dialogul afectiv/amoros permanent cu Stello (Stelian, sotul mult iubit, decedat relativ tinar), avem parte de un fascinant spectacol intelectual. Multe observatii pertinente legate de istoria si politica prezentului. Si mai multe analize judicioase legate de oamenii timpului – nume clopotitoare, romani sau straini –, portrete savuroase (capricioasa poveste de dragoste dintre Enescu si Maruca lui, plina de farmece si capricii), marea dragoste pentru muzica si cultura in general; dar cite nu se pot spune plecind de la acest jurnal... Interogatii, nelinisti, spaime, vise, o luciditate vesnic la pinda, grefata pe un suflet de femeie care refuza sa renunte la luciditate. Un intreg paienjenis de idei raspindit printre nimicurile cotidiene si nimicnicia oamenilor. Jurnalul lui Alice Voinescu merita sa fie citit pe indelete.

In aceasta acceptiune, jurnalul mistic, crestin, spiritual al lui Alice Voinescu se apropie de alte jurnale celebre: cel al lui Lev Tolstoi si acela, din spatiul romanesc, al lui Nicolae Steinhardt. Acest jurnal feminin este, si el, un jurnal al (ne)fericirii. Nimic din experienta milenara a eului nu-i este strain diaristei, nici macar componenta carcerala, pe care, spre deosebire de Steinhardt, refuza sa o legitimeze din punct de vedere religios sau sa o expuna macar in jurnalul personal, cintarindu-i implicatiile morale si existentiale.

Recitit acum, textul diaristic al lui Alice Voinescu este o autentica capodopera. De pe un alt versant decit Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, opera lui Alice Voinescu este expresia acestei incapatinari a umanitatii de a rezista. Si de a rosti, fara ezitare, adevarul care salveaza si mintuieste.

Alice Voinescu a fost eseista, scriitoare, traducatoare si critic de teatru. Dupa ce a absolvit Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti, si-a luat, in 1913, doctoratul la Sorbona, fiind prima romanca doctor in filosofie. Aceasta a fost profesoara de estetica si istorie la Conservatorul Regal de Muzica si Arta Dramatica. A sustinut, de asemenea, numeroase conferinte pe teme sociale si culturale atit la radio, cit si la Universitatea Libera din Bucuresti. In timpul regimului comunist, Alice Voinescu a fost inchisa la Jilava si la Ghencea, apoi a fost exilata in comuna Costesti, linga Targu Frumos. A publicat lucrari de filosofie, estetica si teatru, printre care: Montaigne (1936), Aspecte din teatrul contemporan (1941) si Eschil (1946). Postum au aparut volumele Scrisori catre fiul si fiica mea (1994) si Scrisori din Costesti (2001). Inceput in 1929, la sugestia scriitorului francez Roger Martin du Gard (1881-1958), in cadrul uneia dintre numeroasele intilniri de la Pontigny (Franta) la care a fost invitata, si continuat, cu scurte intreruperi, pina in preajma disparitiei sale, jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde insemnari despre evenimente si personalitati din perioada interbelica si postbelica. Printre cei ce isi gasesc locul in paginile cartii se numara: Nicolae Iorga (1871-1940), George Enescu (1881-1955), Regina Maria (1875-1938) si Andre Gide (1869-1951).

Paradoxul e ca aberatia de destin careia i-a cazut prada nu a fost defel prevestita de primele decenii biografice, al caror elan a preschimbat- o repede intr-una din putinele femei cu staif occidental din Romania interbelica. Scrupulul exactitatii face ca orice comentator, cind vorbeste de Alice Voinescu, sa invoce anii de studiu de la Marburg si Leipzig, alaturi de doctoratul la Sorbona (premiera a vremii in rindul romancelor), numai ca meritul e mai mult al lui Maiorescu, care a trimis-o la studii asigurindu-i dominsoarei Steriade, cum se numea inainte de casatorie, dreptul de prima progenitura feminina cu doctorat in filosofie. Aura acestui doctorat a privilegiat-o de timpuriu in tara, netezindu-i cariera universitara in Bucuresti, unde a predat peste doua decenii cursuri de estetica la Conservator.