Floarea albastra

Inima decide singură de cine să se îndrăgostească. Degeaba te împotrivești, degeaba ceilalți îți spun una sau alta, ea face ce vrea. Tind să cred că are un scop, că undevă înlăuntrul ei știe mai mult decât știm noi, știe de ce face o anumită alegere și vede dincolo de aparențe.

Fitzgerald ne prezintă o biografie, cea a lui Friedrich von Hardenberg, unul dintre cei mai mari poeți și prozatori germani, cunoscut și sub numele Novalis. Să-mi fie cu iertare, însă n-am auzit de el până acum. Mi-a plăcut faptul că scriitoarea a abordat o altă metodă de-a reda biografia acestuia. A învăluit totul într-o poveste, a pus accentul pe trăirile acestuia și nu neapărat pe realizările lui.

Totuși, povestea nu prea m-a încântat. Nu știu dacă au fost de vină timpurile acelea plictisitoare în care lumea se întâlnea doar pentru aparențe și purta conversații inutile și goale, fără pic de profunzime, ori dacă trăirile lui Friedrich nu m-au emoționat. Nu am empatizat cu el, ci din contra, am fost de partea celorlalți. Da, m-am întrebat până la sfârșitul cărții cum de a reușit Friedrich să se îndrăgostească de Sophie. Nu i-am înțeles inima. Nu sunt genul să judec iubirea și nici nu cred că aceasta trebuie să țină cont de vârstă. Mi-e greu însă să cred că ce simțea Friedrich pentru Sophie, copila de 12 ani, era iubire. Bine, nici el nu era foarte matur, era doar un student, dar totuși. Tind să cred că nutrea pentru ea sentimente de tandrețe, însă nicidecum iubire pătimașă.

Cum ziceam, inimii nu-i poți porunci. Friedrich a rămas constant în iubirea sa pentru Sophie chiar dacă toți ceilalți nu l-au înțeles. I-a fost alături și a încercat să contruiască un viitor împreună. I-am admirat voința de-a lupta pentru ceea ce iubea. Nu prea am înțeles ce voia Sophie, deși cred că nici ea nu știa sau nu înțelegea bine ce-i promitea și jura Friedrich. Mi s-a părut o fetiță alintată, ușor râzgâiată chiar, dar nu o putem condamna, avea doar 12 ani…

Penelope Fitzgerald are o scriitură plăcută, însă îi lipsește ceva, cel puțin în cartea aceasta. M-am ținut eu de carte să o citesc și nu ea de mine. Nu m-a captivat, nu mi-a trezit interesul, ci doar a curs lin spre final. Nu pot să zic nici că mi-a displăcut. Am rămas doar cu un gust amar după, mă așteptăm la ceva mai mult.

"Suntem ca două ceasuri fixate la aceeași oră și când ne revedem e ca și cum nu s-a scurs niciun timp, funcționăm în același ritm."