Să nu lași moartea să te găsească

Mi-a luat vreo patru luni să termin această ficțiune. Planul fusese să scriu o nuvelă, dar a ieșit mai mult de atît. (…) Cel mai des mă întreb de ce am vrut să scriu această poveste. Pentru că a trebuit. Pentru că e și despre mine, și despre alți scriitori. Nu pot să știu precis dacă simt și alții la fel, dar intuiesc că da. Cînd scrii, nu lași moartea să te găsească. 

Această carte a ieșit la lumină în urma unor întrebări și obsesii pe care le-am tot plimbat prin minte în ultimii ani. (…) am încercat să îmi imaginez și destinul celui care a scos la iveală balada Miorița, autorul primordial, care ca orice autor nu are cum să inventeze tot ceea ce creează, ci se raportează la propriile experiențe și în personajele sale este de fapt întruchiparea propriilor slăbiciuni și dorințe. Scrisul e plin de tentații. E o manifestare a ego-ului pînă la urmă.

Deși de mici dimensiuni, Să nu lași moartea să te găsească, se dovedește a fi un roman foarte puternic, atît din punct de vedere al conținutului cît și prin prisma limbajului tranșant, menit să îți zdruncine confortul gîndurilor și al ideilor, ce poate fi citit în diferite chei de lectură. În paginile acestuia, Bogdan Răileanu seamănă o mulțime de semnificații aparte, toate făcînd însă referire la destinul omului, la fragilitatea purității sale inițiale, la dualitatea sa și la relațiile pe care acesta le dezvoltă cu sine, cu ceilalți, cu natura și mai ales cu transcendența, fie că prin aceasta înțelege, divinitatea, moartea sau judecata ce îl așteaptă odată cu trecerea sa dincolo.

(…) o poveste creează și Bogdan Răileanu vorbind despre păstori și mioare, despre întîmplări întunecate, legi scrise și nescrise, gînduri și frici. O poveste despre cum s-ar fi putut naște balada de care unii ne-au legat seninătatea, iar alții resemnarea și înfrîngerea. O poveste despre spaimele unui cioban de demult și despre gîndul lui însoțit de umbra morții. O poveste despre cum cel ce vorbește despre moarte încearcă să o țină la distanță. Măcar pentru încă un timp.

Iată însă că un prozator își face curaj în hățișul acesta și vine să ne spună povestea lui Arhip, personajul care scrie prima variantă a celebrei balade, și a istoriei ficționale de la care pornește. Demers riscant, cum spuneam, dar excelent realizat tehnic și ca atmosferă. De dimensiuni restrînse, un microroman în fapt, universul lui Arhip se constituie din fragmente pline de miez și de sens, pe care cititorul trebuie să le rearanjeze, într-un puzzle delicat, pentru a descoperi imaginea de ansamblu.