Varia (vol. II)

De la pagina 110 pînă la pagina 169 din volumul al doilea din antologia Varia de Nicolae Steinhardt ne putem bucura de, nici mai mult, nici mai puțin, o comoară de hermeneutică cu privire la opera lui Ion Luca Caragiale: e vorba despre o anume, foarte aparte, neobionuită interpretare la cea mai faimoasă piesă de teatru a lui Caragiale, în textul intitulat „Secretul Scrisorii pierdute”.

Varia – 1 & 2 – reprezintă (și acum ajung la ”comoara și mai mare”) volumele cu numerele 18, respectiv 19 dintr-o munumentală (și la propriu, și la figurat) inițiativă în duet a Mănăstirii Rohia și a editurii Polirom: seria completă a operelor lui Nicolae Steinhardt. Seria de autor N. Steinhardt a debutat în toamna anului 2008 cu o primă și cea mai cunoscută versiune a Jurnalului fericirii.

Volumul al doilea din Varia (Opere 19) este şi cea mai consistentă recuperare de pînă acum. Pentru că radiografiază nu doar ultimul sfert de veac publicistic, dar pune laolaltă toate informaţiile de după convertire. Rezultă o panoramă ontologică din care e ideal să portretizezi pe monahul de la Rohia. Ba aş zice că ar trebui să ne reapropiem de Steinhardt tocmai prin acest tom eterogen, iar numai apoi să parcurgem cărţile lui celebre. Dacă în Varia I, Gide, Proust şi dezbaterile intrageneraţioniste erau vedetele recuperării, acum înlănţuirea textelor nu lasă nimic în relief. Florian Roatiş a strîns într‐un singur volum atît de multe perspective, încît e dificil de selecţionat critic ceva cu adevărat desprins de întreg. Căci există o unitate conceptuală şi vizionară în publicistica lui Steinhardt, nebăgată în seamă. Poate din pricina căutării ineditului. Publicistica de‐acum aparţine unui individ ce se bucură de calitatea de martor şi de exilat totodată, iar textele monahului, cele de după 1980, aşadar, pot fi citite şi ca predici sub acoperire adresate unui public cenzurat, neştiutor în a‐şi reînnoi disciplina raţională şi puţin antrenat în corelarea interiorităţilor cu cercetări culturale.