Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute

Tulburătoare e, aș spune, mai ales revenirea spectrală, peste timp și mode, a trecutului reprimat și/sau ocultat; semn, probabil, că ideile, formele și mesajele suprimate sale ies, adeseori, la suprafață, unde și cînd te aștepți mai puțin… Faptul că Bogdan Suceavă a ales, pentru dezvoltarea în suită a temei sale, formula eseului istoric (nu a studiului!), cu inserții memorialistice și detalii care se constituie în miniproze, reprezintă nu doar o probă de inteligență compozițională, ci și o strategie cognitivă inspirată: înveți, efectiv, foarte multe de aici, dincolo de plăcerea lecturii. Iar amestecul de mobilitate și rigoare, în cadențe incantatorii și melancolice (de tip ubisînt…), transformă volumul într-un amestec foarte special de roman, eseu și poem (pe alocuri împrumutînd tonul din Beowulf…), dinamic și antrenant de la început pînă la final. Acumulările de exemple în cascadă sau ramificate unul din celălalt sînt pigmentate, ici și colo, cu reflecții existențiale acute și subordonate unei viziuni totalizante asupra Istoriei, una în care orice distrugere intelectuală capătă conotații apocaliptice și generează, în perspectivă, un soi de efect al fluturelui. Citești și ai dori, uneori, să duci mai departe volumul, care te prinde și te implică, să-i completezi (da!) lacunele inevitabil incalculabile. „Merită scrise acele cărți a căror absență ar putea naște o lacună”, notează undeva Bogdan Suceavă – un scriitor care ne-a obișnuit, deja, cu surprize ingenios-speculative, originale și incitante de la o apariție editorială la alta. Istoria lacunelor… e cu siguranță una din acele cărți.

Dincolo de exemplele numeroase, de referințele la documente și la arhive, la cărți și tratate studiate, eseul lui Bogdan Suceavă este, așa cum se spune de altfel și în text, „o explorare a istoriilor alternative”, a felului în care istoria ar fi arătat dacă aceste manuscrise și cărți pierdute n-ar fi dispărut. Numai că, de multe ori, autorul se foloseşte de exploarerea efectivă a istoriei manuscriselor pierdute pentru a pune multe întrebări și a oferi cîteva, mult mai puține răspunsuri. De altfel, nu pot nega că este un eseu interesant, dar parcă nu am mai întîlnit niciodată un eseu pe o temă atît de importantă în care să existe, la aproape fiecare paragraf, așa de multe întrebări. Probabil ar mai trebui scrisă o carte, poate a aceluiași autor sau chiar a altuia, care să conțină mai multe răspunsuri, mai multe concluzii. Pînă la urmă, totuși, este important că, indiferent că multe dintre documente nu au fost pierdute aleatoriu, ci chiar din voința omului, consecințele sînt ireparabile, atît din punct de vedere intelectual, cît și moral.

Cartea lui Bogdan Suceavă ne face să ne punem întrebări despre pierderi, despre ce se cîștigă dintr-o pierdere, dar și dacă s-ar fi păstrat acele manuscrise ar fi făcut cinste autorilor sau hazardul a făcut în așa fel încît ele să dispară? Borgsian, autorul se întreabă dacă ceea ce s-a pierdut nu e mai mult decît ceea ce a rămas. Dar ce a rămas mai este studiat așa cum ar trebui? Întrebările curg una din cealaltă și Istoria lacunelor este o carte care te pune pe gînduri și acesta este unul din nenumăratele motive pentru care ea merită citită.

Lacuna este o absență în istoria noastră culturală, o pagină alba în imaginarul comun, care invită la contribuții culturale. Fie prin investigație, fie prin completarea tardivă a lacunei, sîntem motivați să intervenim cultural. Istoria lacunelor propune o viziune menită să identifice și să sugereze subiecte demne de interes, un algoritm de generare a ceea ce poate fi contribuție nouă și interesantă. În momentul în care identifici acele pagini albe, știi ce-ai avea de făcut, știi ce lipsește, știi care ți-e locul în construcție. Istoria lacunelor e o invitație la curaj intelectual: urmărești anumite teme pentru justificarea lor istorică. În cartea aceasta mi-am îngăduit să fiu și scriitor și matematician deopotrivă, un lux pe care alte teme nu mi l-au îngăduit. [..] Istoria lacunelor e o pledoarie pentru rostul și îndreptățirea literaturii, un argument în favoarea unor teme pline de substanță, care pot fi importante pentru că suplinesc informație, acolo unde informația respectivă lipsește. Identificarea lacunelor importante devine motivație pentru scrierea literaturii, precum și pentru lecturile noastre, pentru felul cum ne gîndim și ne așezăm viața. Pentru fiecare dintre ideile care ne sînt importante căutăm ordinea narativă, iar acolo unde discursul e fragmentat, sîntem provocați să intervenim. Nu încetăm să căutăm explicații pentru episoadele care lipsesc din tablourile care întregesc lumea noastră culturală.

Despre documentare: la fel ca și în cazul romanelor pe care le scriu, am un aparat extensiv de fișe, pe care le îmbogățesc pe măsură ce citesc. Iar cînd citesc, îmi notez. Metoda nu e prea diferită de felul cum enciclopediștii romani pregăteau schedae, în perioada de după veacul al III-lea. Atunci cînd sînt pregătit să scriu, fișele ghidează drumul, se aștern într-o ordine narativă naturală, pentru care documentarea e deja făcută. M-am pregătit o viață pentru eseul acesta.