Cel care cheamă câinii

Mixaj de ego-proză și fragmente de jurnal, Cel care cheamă cîinii este un volum dificil ca temă, însă scris cursiv, cu multe fragmente care îți rămîn în minte mult după ce ai terminat de citit ultima pagină. Teodorovici scrie despre criza scrisului, despre ce mai înseamnă literatura atunci cînd omul din spatele cuvintelor trece printr-o experiență de viață care îi modifică total percepția asupra vieții și pune sub semnul întrebării viitorul apropiat.

Personajul central, vocea autorului din carte, povestește despre boala recent descoperită și care a necesitat nu doar intervenție chirurgicală, ci și ședințe de chimioterapie. O experiență extrem de dificilă, atît fizic, cît și mental. O experiență care aruncă biografia autorului într-un vîrtej amețitor de întîmplări ce ar trebui să facă uitate literatura și scrisul, în general. Cu toate acestea, literatura continuă să existe, tentația scrisului e mai mare ca niciodată – scrisul terapeutic, scrisul ca formă de rezistență sau ca mărturie a unei experiențe medicale, dar și existențiale. Lucian Dan Teodorovici scrie despre spitalele din Iași, despre cele din Cluj, despre medici, asistenți, bolnavi și cunoscuți. Despre omul care cheamă cîinii uneori, provocînd destinul cu bună-știință. Un volum provocator, care pune cititorul pe gînduri și dezvăluie mult din imaginea autorului Lucian Dan Teodorovici.

Teodorovici e unul dintre cei mai dotați și mai importanți scriitori români de azi. Un om talentat și cultivat căruia nu-i place să se dea cult și care nu frecventează cuvintele mari decît atunci cînd nu mai are încotro. E unul dintre puținii autori de la noi căruia nu-i place să se recomande „scriitor”, dar care are un uriaș orgoliu, pînă nu demult secret, al acestei îndeletniciri. Asta nu pentru că e scriitor, ci pentru că trăiește și gîndește ca un ins dependent de scris. Pentru el, ăsta nu e un merit, dar nici un „blestem” cu care nu se poate lupta. E o alegere personală, de care nu se miră și care nu-l face să simtă altfel decît ceilalți, fiindcă, după el, cel ce scrie nu e decît unul dintre ceilalți, doar că el scrie despre ei și despre sine însuși, uneori mai bine, alteori mai rău. Încît în calculatorul său există și un folder al paginilor eșuate. În Cel care cheamă câinii, Teodorovici se povestește ca bolnav cronic, suferind încă din prima tinerețe de o maladie înfiorător de dureroasă, dar și ca un om apăsat de o moștenire genetică deloc încurajatoare. Și totuși, în pofida disperărilor de moment de care se lasă cuprins scriitorul-pacient cînd află că i s-a mai descoperit și un cancer, în afara bolii cronice care-l chinuie, dîndu-i insomnii, scriitorul din el nu se lasă. Cu atît mai mult cu cît își dă seama că medicii la care se duce nu știu nici ei mare lucru despre boala pe care, în cele din urmă, i-au descoperit-o. Cu o răbdare aproape îngerească, Teodorovici vede cum medici celebri din Iași îi întorc spatele fiindcă îl cred un caz fără speranță. Apoi, pornind de la cunoscutul principiu al disperării, că totuși există cineva de altă părere, ajunge la Cluj. Aici are baftă că nimerește un oncolog care vrea să se bată cu boala lui.

O carte cu două începuturi. O carte care nu dă înapoi! Care s-a îndîrjit să urmeze, prozaic, lui Matei Brunul, unul dintre cel mai interesante şi mai reuşite romane ale noului mileniu al literaturii noastre. O carte care strigă şi ea la cîini, chemîndu-i, poate stîrnindu-i, provocîndu-i! Poate chiar cîinii criticii literare! O carte purtînd o mare îndoială, neîncredere, a scriitorului (acestea raportate la propria scriere), dar şi o mănuşă aruncată destinului: Writing is the only way of life! Citatul acesta în engleză este el în sine un personaj, rămîne să-l descoperiţi, ca şi pe omul cu o sacoşă (o fi sacoşa din American beauty, mă întreb retoric?) care, de frica unor cîini, începe să-i înjure şi să îi cheme chiar înainte de a-i vedea, realitatea chemînd aici metafora… Aşadar, avem de-a face cu un roman autobiografic, oarecum experimentalist, în care i se dă „timpului real” ceea ce este al lui, cu o meditaţie asupra scrierii „în vreme de holeră” („N-aş avea însă, dacă e să merg cu sinceritatea pînă într-un capăt al ei, nici o problemă cu mediocritatea zilelor în care mă aflu dacă m-aş putea convinge înainte de toate pe mine că subiectul real al acestei scrieri e boala mea.”, p.75; sau, zic eu, poate teama de oroarea conradiană!). Departe de a fi un eşec, cum probabil s-a temut mult scriitorul, Cel care cheamă câinii este o variaţiune pe tema tragediei umane, născută, în vremuri prea vechi, în proximitatea Nefiinţei şi a nebuniei unora dintre zei.

Dacă ai putea recenza o astfel de carte – un om în faţa unei boli fatale –, dacă ai putea-o recenza după criteriile ficţiunii (cînd ea, de fapt, îşi creează propriul gen şi îşi găseşte propriul ton), ai putea reclama faptul că e prea stăpînită, prea decentă, cu prea puţină expunere şi deznădejde, preferînd observaţiile introspecţiei, punînd amărăciuni în locul disperărilor – că nu e suficient de dramatică, aşa cum autorul însuşi remarcă undeva, glumeţ înciudat, că „boala se transformă într-una neserioasă”. Scriitorul mărturiseşte că nu a vrut să aducă nici în viaţa celor din jur, nici în text stările de rău, durerile sau depresiile şi vorbeşte despre „lunile întregi de linişte” pe care, paradoxal, boala i le-a oferit; motiv pentru care a scris pe un ton optimist, povestind în paginile sale „despre orice” şi nefăcînd „caz” de ghinion, fatalitate sau de vreo metamorfoză specială a unei supravieţuiri cu cancerul, concentrat fiind pe manifestările vieţii din jur. Din fericire, cu această carte a micilor mărturisiri, amintiri, superstiţii şi întrebări, păstrăm, la propriu şi la figurat, un deja vechi și foarte bun prozator.

Cartea de faţă – un roman atipic – se construieşte după un procedeu „work in progress”, ca o provocare literară dublînd o provocare existenţială. Notaţia în priză directă e „corectată” însă prin intervenţii ulterioare şi prin numeroase digresiuni. Şedinţele de chimioterapie marchează succesiunea secvenţelor „de tip «jurnal»”, în contrapunct cu mici naraţiuni/instantanee decupate din perioada celor trei săptămîni de internare la un spital din Cluj, imprimînd naraţiunii mari un ritm şi o structură. Totul e povestit simplu; refuzul oricăror efecte de stil iese la iveală fără echivoc pe tot parcursul acestei confesiuni ce trădează efortul de a traduce în cuvinte (a căror putere de semnificare exactă a realului îşi vădeşte, în mod firesc, limitele) senzaţii şi stări, emoţii şi situaţii dramatice.