Pagini de jurnal (1891-1950)

Chiar daca despre cartile de memorialistica – inclusiv despre cartile bune de memorialistica – se spune ca ele ar completa istoria (o istorie sau alta), in fapt, ele sint istorie. Nu istorie absoluta, nu una de necontrazis, subiectiva se subintelege si, din nou vreau sa apas pe aceasta idee, mai mult sau mai putin onesta. Prin urmare, cred ca, odata cu Paginile de jurnal ale Irinei Procopiu (Polirom, 2016), avem de-a face cu o carte foarte pretioasa de istorie recenta a Romaniei. A Romaniei, cu precadere a Casei Regale de Romania, venita de la unul dintre martorii cu adevarat privilegiati ai acesteia. Dar si interbelicului – cu sarmul si cu spaimele sale teribile! Irina Procopiu, fiica de general al Armatei Romane, a fost doamna de onoare a Regina Maria, una dintre marile personalitati ale istoriei nostre moderne. Paginile sale de jurnal publicate de Polirom incep de la 1891, dar insista, intr-o masura semnificativa, asupra deceniilor 3 si 4 ale secolului trecut.

Una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria, Irina Procopiu, a lasat un jurnal care a trecut prin multe inainte de a fi publicat acum, pentru prima oara. Mai multe caiete s-au pierdut, iar cele ramase au avut nevoie de o intilnire providentiala intre istoricul stiutor de franceza Georgeta Filitti si o descendenta a fostei doamne de onoare. Pentru cititorii jurnalului Reginei Maria, insemnarile nu tocmai zilnice ale doamnei sale de onoare nu dezvaluie vreun talent literar special. Adesea sint simple consemnari ale incarcatului program zilnic al diaristei. Totusi, au farmecul special al jurnalelor nedestinate publicarii, ci care ramin in familie, ca albumele de fotografii sau ca obiectele personale pe care le pastreaza urmasii. N-am idee daca Irina Procopiu isi recitea jurnalul, ca regina careia ii tinea companie. Cred ca nu, fiindca n-am vazut sa revina cu PS-uri si nici sa explice lucrurile notate in zilele anterioare, ca o jurnaliera care scrie si cu gindul la posteritate.

Stilul cartii, acela al jurnalului scurt, cu relatari pe ore si zile, nu este unul romantat, care sa te indemne sa citesti continuu pentru a vedea evolutia personajelor si a actiunii. Uneori chiar ai dori sa afli ceva mai mult despre personajele evocate. Care nu sint putine, unele dintre ele fiind nume sonore din epoca, altele necunoscute sau vag stiute, insa toate interesante prin faptul ca ele creioneaza o societate a carei istorie mica a contribuit la scrierea istoriei mari a Romaniei. Chiar si in perioada razboiului viata culturala a Bucurestilor se desfasoara cu intensitate. Seara de seara, in aceasta perioada tulbure, in casa sotilor Enescu se tin serate de muzica, unde toata lumea e de acord ca «ea (Maruka) e obositoare si ca il tiranizeaza putin pe bietul Pynx (George Enescu), care zice ca e ca un prunc sub tutela. Categoric are o rabdare de inger, fiindca e destul de greu sa traiesti cu ea». Fiecare spectacol de teatru, de opera, fiecare concert, expozitie ori conferinta sint insotite de mici comentarii, binevenite pentru a cunoaste pulsul vremii. O viata ce se estompeaza treptat de la incheierea razboiului si intrarea rusilor si, odata cu ei, si a comunismului, mergind pina la disparitie. Sint trecute in insemnarile zilnice inclusiv costurile astronomice ale diverselor utilitati si alimente din perioada 1945 pina in 1950, cind se incheie jurnalul. Este, poate, si cea mai expresiva parte a cartii cind vezi in imagini filmice foarte sugestive cum este posibil sa se treaca de la o viata in parametri normali – pentru noi, cititorii de acum, ea pare chiar extraordinara! – la exterminarea unei intregi paturi sociale. Culmea, cea intelectuala, cea care construise Romania Mare!