Cad castane din castani. Amintiri de ieri și azi

Exact asta si sint Castanele..., o lunga conversatie intre doi oameni, la inceput aproape necunoscuti, in timp devenind prieteni, vorbind tot mai sincer, departe de ochi si urechi de strain, fara nici cea mai mica intentie de publicare. S-ar fi ales praful daca as fi stiut ca o sa facem din toate astea o carte. Eram si eu curioasa cum se va citi aceasta reconstructie... Nu cred ca e interesant pentru altii cum l-am cunoscut pe Emil Brumaru (intr-o biblioteca; plin de castane in jur). O sa spun insa ca nu voi publica niciodata o carte de corespondenta si nici restul discutiilor de pe blog, care s-au salvat ca niste animale sfioase de la intrarea in rubrica (ce munca de detectiv ar mai fi!), si ca nici prietenia, nici discutiile – dinainte, de dupa – nu au depins de o rubrica temporara.

Ca volumul merge, ca e destul de atipic, are de toate pentru toti, cuvintele curgeau nefortat, uneori se imbulzeau, creau bulboane delicioase, periculoase...

Citind si recitind Cad castane din castani (titlul e un vers al lui Brumaru dintr-un poem cu sonoritati de cintec de inima albastra: „In gara la Merisani/ Cad castane din castani/ Si am patruzeci de ani”), te intrebi daca e un schimb epistolar, daca e jurnal, daca e proza. E din fiecare cite ceva, dar e mai cu seama un fel de a face poezie din toate acestea. Cind grav, cind jucaus, cind nostalgic, cind exuberant, cind analitic, cind confesiv, volumul semnat de Emil Brumaru si de Veronica D. Niculescu ne aduce mai aproape de doi scriitori adevarati si, prin intermediul lor, de marea literatura.

Avem aici un dialog intre doi oameni inteligenti si sensibili si care, in plus, au o foarte buna comunicare si la nivel intelectual si la nivel afectiv. Ce sa-ti doresti mai mult de la un dialog! In plus cind dialogul este intre doi scriitori talentati avem un dialog al povestilor. Ce sa-ti doresti mai mult ca cititor!