Matei Brunul

Impresionanta aceasta poveste, acaparatoare de la primele pina la ultimele pagini, o poveste despre care se va vorbi mult timp de acum inainte, spusa ca nimeni altul de un Lucian Dan Teodorovici intr-o forma de zile mari, el insusi un papusar pe deplin constient ca, mai devreme sau mai tirziu, cu totii ne transformam in niste biete papusi.

Pentru mine a fost un exemplu de carte perfect scrisa, de la inceput pina la sfirsit. Nu am nici un repros, numai vorbe de bine. Cinci zile am trait in lumea lui Bruno si mi-a fost tare, tare greu sa ma despart de el, desi stiam ca n-am cum sa-l ajut. Dar de gindit la el, inca ma gindesc…

Conform lui Kundera, am mai spus-o si-n alt interviu, „daca vrei sa ucizi un popor, suprima-i memoria”. Cred si eu, din tot sufletul si cu toata amaraciunea, acelasi lucru, altfel nu m-as fi agatat atit de mult de acest citat. Am vrut chiar, la un moment dat, sa-l folosesc drept motto. Insa un motto de felul acesta stabileste un curs al lecturii, or eu n-am intentionat sa-mi plasez cartea sub o singura „manta”, fie ea una la care tin enorm.

Nu cred ca romanul va avea alt rol decit cel literar – si deja, o spun sincer, mi se pare o indrazneala sa afirm inclusiv asta. M-as bucura, pur si simplu, sa fie citit asa cum e citita orice carte de literatura. Personal, cum altfel?, mi-as dori mult sa le si placa cititorilor. Matei Brunul insa, repet, n-are teluri educative. Nu-si propune sa vina cu „contributii”, nu vizeaza schimbarea „perspectivelor”. Pur si simplu, e un roman. Sper ca unul bun, evident. Mizele celor care-l vor citi sint insa personale, la fel ca interpretarile…

Matei Brunul este un roman despre perioada dictatoriala, este un roman despre victimele si calaii acelei perioade, despre supravegherea individului, a privarii de libertate, atit de gindire, cit si libertate fizica, despre cum istoriile mari influenteaza istoriile mici, personale. Tonul grav sau serios este pe alocuri intrerupt de amintirea pieselor de teatru cu marionete, o alegorie la ceea ce s-ar numi a da viata.

Romanul Matei Brunul aduce inca o dovada a faptului ca atunci cind nu esti constient decit de tine, o constienta asa-zisa superioara te poate scoate din lumea ta, din propriile ginduri, trairi si te preda, te face victima unei trairi universal-istorice, unei suferinte generale, pentru a nimici acea nevoie personala de mintuire, de regasire a sensului propriu.

Romanul marcheaza o evolutie in proza lui Lucian Dan Teodorovici si este, ca story cu valoare documentara, o carte importanta, de posibil succes, inclusiv international.

Punctul forte al amplei constructii epice il reprezinta oglinda realista si dramatica a vietii din inchisorile comuniste, cu toate ororile aferente (v. si rapelurile la „fenomenul Pitesti”), dar si a raporturilor, nu intotdeauna previzibile, intre tortionari si victime. Teodorovici are inteligenta de a crea personaje complexe, din lumini si umbre, caci exponentii Puterii politienesti sint adesea atinsi de slabiciuni si sentimente improprii pozitiei lor (o viziune nemaniheista asupra trecutului, cam ca in filmul german Vietile altora, in regia lui Florian Henckel von Donnersmarck).